Catedrala din Timişoara...

 

Catedrala din Timișoara – altar de jertfă în Decembrie 1989

 

Catedrala din Timișoara – cea mai mare catedrală ortodoxă din țară – a fost și a rămas o mândrie a bănățenilor, templu al spiritualității creștine și locul unor importante evenimente din istoria Banatului. Pentru locuitorii județului Timiș și mai ales pentru cei ai municipiului de pe Bega, Catedrala reprezintă Kilometrul 0 al Banatului. Era dificil să te afli în centrul orașului și să reziști impulsului, firesc pentru orice creștin, de a-i trece porțile sau măcar de a-ți purta pașii prin fața impunătorului monument arhitectonic.

Cu siguranță, Nicolae Ceaușescu avea o altă percepție, deoarece a evitat cu înverșunare să se întâlnească cu timișorenii în acest spațiu. Deși în perioada 1968-1988 a vizitat Timișoara de 12 ori, niciodată nu s-a aflat în zona Catedralei, chiar dacă aici era zona centrală a orașului. Cunoșteau acest lucru și timișorenii și de aceea, nu întâmplător, zona Catedralei a fost atât locul unor aprige acțiuni de protest împotriva regimului ceaușist, cât și altarul de jertfă și speranță pentru mii de demonstranți. În fața Catedralei, în Decembrie 1989, vor fi uciși 15 protestatari și alți 39 vor fi răniți prin împușcare.

În seara zilei de 16 decembrie, prima zi de confruntări deschise cu forțele represive, grupuri de timișoreni, după primul atac al sediului Comitetului Județean P.C.R., s-au regrupat în Piața Maria și, de acolo, au pornit peste pod, la Catedrală, după orele 23, la îndemnul lui Sorin Oprea, mecanic la Electrometal Timișoara.[1] Atunci demonstranții credeau cu justificată naivitate că în fața Catedralei nu li se putea întâmpla nimic rău, locul având o semnificație aparte. Celor peste 1000 de demonstranți Sorin Oprea le-a cerut să revină mereu, în fiecare zi, inclusiv a doua zi, la orele 10, în fața Catedralei, pentru că doar uniți vor putea să facă față aparatului represiv mobilizat de conducerea centrală și locală a partidului.

Realizând că numărul celor adunați era prea mic, demonstranții au hotărât să pornească spre Complexul Studențesc pentru a solicita participarea studenților. Între timp, o altă coloană venea de pe Calea Buziașului și Girocului spre căminele studențești. După ce s-au unit cele două coloane, Sorin Oprea, urcat pe un bloc transformator, le cerea demonstranților să meargă la Catedrală pentru a solicita sprijinul mitropolitului în vederea unui dialog cu autoritățile[2]. În drum spre Catedrală, toate panourile cu lozincile ceaușiste erau spulberate, iar din loc în loc manifestanții turnau pe trotuare și pe șosea păcură și dădeau foc. Ajunși după miezul nopții în fața Catedralei, cei aproape 10000 de manifestanți au cântat „Hora Unirii” și „Deșteaptă-te, române!” și au scandat lozinci împotriva regimului comunist și al lui Ceaușescu[3]. „Acolo, în fața lăcașului lui Dumnezeu, am înțeles că nu există loc pe lume mai potrivit unde sufletele obosite de nedreptățile vieții să-și găsească alinare”, consemna mai târziu unul dintre participanți, profesorul Costel Balint[4]. De aici, demonstranții au hotărât să se deplaseze spre cartierele dens populate: Circumvalațiunii, Calea Aradului, Calea Lipovei pentru a chema și alți timișoreni și apoi, cu efective sporite, a se reîntoarce la Catedrală. În conștiința multora, Catedrala era locul ce insufla siguranță și încredere în izbânda acțiunii începute împotriva unui regim ateu și opresiv.

De aceea, a doua zi, în 17 decembrie, „cea mai cumplită zi din istoria orașului Timișoara”[5], Catedrala a fost una dintre zonele fierbinți ale orașului asediat de forțele represive. În jurul orei 15, sute de demonstranți s-au adunat în fața Catedralei scandând lozinci: „Libertate!”, „Democrație!”, „Alegeri libere!”, „Jos dictatorul!” etc. O parte dintre cei adunați s-au deplasat spre cordonul de militari dotați cu scuturi și căști, aflați pe carosabil, în fața Primăriei municipiului Timișoara. Apropiindu-se la o distanță destul de mică, au intrat în dialog cu militarii încercând să rupă cordonul, dar văzând fermitatea militarilor, s-au reîntors în fața Catedralei[6]. Între timp, grupuri de sute de demonstranți veneau dinspre Bulevardul „6 Martie” și din cartierele Girocului, Circumvalațiunii, Calea Șagului și Calea Lipovei, astfel că, potrivit rapoartelor oficiale, până la ora 17, numărul demonstranților a ajuns la peste 5000[7]. „Nu sunt credincios, vă rog să mă credeți, dar, în acele momente, am crezut în ceva și am căutat să fiu mai mult pe lângă Biserică”, mărturisea unul dintre demonstranți[8]. Probabil că teama i-a făcut pe mulți să creadă că în spațiul Catedralei sunt mult mai siguri, că forțele represive nu vor îndrăzni să deschidă foc în acest spațiu. Din păcate, se ignorau cele peste patru decenii de educație ateistă, zelul și fanatismul celor care l-au slujit pe Ceaușescu până în ultimul moment. În logica acelora fără Dumnezeu se putea face orice pentru a rămâne la putere și a-și menține privilegiile dobândite prin obediență și servilism.

La orele 17, o parte dintre demonstranți vor încerca din nou să rupă cordonul de militari din fața Primăriei, dar fără succes. De la o stație de emisie-recepție montată pe o mașină aflată în spatele cordonului de militari, primarul Petre Moț făcea apel la calm și liniște[9]. Între timp numărul demonstranților crește, mulți intrând în Catedrală pentru a cumpăra lumânări și a le aprinde. Pe fețele multora se citea o înverșunare și chiar o încrâncenare extraordinară”[10], ce lăsa impresia „că oamenii aceștia pot fi omorâți, dar nu pot să fie opriți”.

După orele 19, când deja se terminaseră acțiunile de devastare a magazinelor situate în perimetrul Piața Operei-Catedrală și chiar incendiile fuseseră stinse, iar demonstranții începuseră să se retragă, s-a deschis foc asupra celor aflați în fața Catedralei din partea militarilor aflați în zona Primăriei. La început au fost focuri de avertisment, fără prea mult efect asupra mulțimii care căuta să se îmbărbăteze scandând lozinci: „Nu fugiți!”, „Nu fiți lași!”, „Jos Ceaușescu!”, „Libertate!”, „Soldați, nu trageți în frații voștri!”, „Și voi sunteți copiii noștri!” etc.[11] După câteva minute s-a tras direct asupra mulțimii cu muniție de război.

Cuprinsă de panică, mulțimea încerca să se salveze fugind în toate părțile. Și totuși au căzut atunci pe platoul din fața Catedralei – după aprecierea pictorului Emeric Antal – „vreo 20-30 de demonstranți. O fată de vreo 20 de ani a murit pe loc, chiar lângă mine, fiind împușcată în piept. Eu am fost, mai întâi, nimerit de glonț în umăr, și apoi de altul în piciorul stâng”[12]. Tot atunci, în colțul Catedralei, pe linia de tramvai un TAB a trecut peste o femeie, ucigând-o pe loc.

Represiunea de la Catedrală, de o violență fără precedent în istoria contemporană a României, a continuat până spre orele 22, iar rezultatul ei a fost de-a dreptul îngrozitor: 12 morți[13] și 34 de răniți prin împușcare[14].

Din păcate, și în ziua de 18 decembrie Catedrala va fi loc de speranță și altar de jertfă pentru timișoreni. După ce în după-amiaza acestei zile, într-o discuție telefonică, Elena Ceaușescu i-a cerut lui Ion Coman să pună „câini și Miliție călare pe populația din Timișoara”, spre seară, deranjată de prezența tinerilor pe treptele Catedralei, cu lumânări aprinse, într-o criză de evidentă nebunie, va da un ordin și mai aberant: „Trageți cu tunul în catedrală, să terminați odată cu ea!”[15]. Nu s-a tras cu tunul, dar s-a tras asupra tinerilor aflați pe treptele Catedralei, fiind uciși Sorin Leia (23 de ani), Ioan Măriuțac (20 de ani) și Vasile Nemțoc (19 ani), iar alți 5 demonstranți: Avram Gliguță, Crenguța Huțanu, Constantin Băițan, Gheorghe Popa și Ioan-Avram Cioază fiind răniți.

Evenimentele tragice din 18 decembrie au dat naștere, după răsturnarea dictaturii comuniste, unor interpretări tendențioase. Din dorința de senzațional sau pentru a se lovi în imaginea Bisericii Ortodoxe Române s-a susținut ideea că în acea zi ușile Catedralei erau închise, împiedicându-se, astfel, refugierea tinerilor în lăcașul sfânt. Imaginația unora depășea orice barieră a logicii sau a bunului simț, afirmându-se că totul era premeditat, existând o înțelegere între autoritățile comuniste și conducerea Mitropoliei Banatului, astfel că „pe treptele Catedralei, cu ușile ferecate, au fost uciși câțiva copii. Cineva de la Mitropolie dăduse dispoziție ca ușile să fie și au fost zăvorâte în clipa când demonstranții voiau să se refugieze din bătaia armelor automate. Cine oare să fi dat o astfel de dispoziție demențială?”[16]

Realitatea a fost alta, ușile Catedralei nu numai că erau deschise, dar zeci de tineri intrau și  ieșeau din Catedrală pentru a se ruga și a cumpăra lumânări, iar în timpul calvarului din fața lăcașului sfânt mulți demonstranți s-au refugiat din fața gloanțelor în lăcaș. Crenguța Huțanu, muncitoare la Agrosem, împușcată în acele momente, mărturisea la proces: „În fața Catedralei erau strânși 2000-3000 de oameni, care scandau «Jos Ceaușescu!», «Jos dictatura!», «Libertate!». Am început să strig și eu aceleași lozinci... La un moment dat, am simțit o arsură la cap; mi s-a făcut rău și mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit în Catedrală, unde un preot făcea slujbă”[17]. Același moment era relatat  și de Cornel Moldovan, muncitor la Ocolul Silvic Timișoara, și consemnat în cotidianul „Renașterea bănățeană” din 22 iunie 1990: „Am privit ceasul, era 16,40, și am intrat în încăperea propriu-zisă a Catedralei. Am văzut, în stânga, rând la lumânări și alte șase persoane în fața altarului. M-am întors în hol și am văzut întins în dreapta (cum ieșeam) un tânăr de peste 25 de ani (!) brunet, (Sorin Leia – n.n.), îmbrăcat într-un costum negru, modest, cu pleoapele închise, iar globii oculari ieșiți proeminent din orbite. Era împușcat în tâmpla stângă”.

Același moment al uciderii lui Sorin Leia este descris și de Gliguța Avram, rănit și el pe treptele Catedralei: „Când TAB-urile au trecut prin fața noastră, milițienii, care erau postați cum am amintit, au tras un foc de avertisment. Noi ne-am îmbulzit să intrăm în Catedrală. Catedrala  are ușă dublă, dar la îmbulzeală una din uși s-a închis. Stăteam ghemuiți, încercând  să ne strecurăm înăuntru. Eu și încă o persoană, pe care mai apoi am aflat că se numea Sorin Leia, am ridicat capul să vedem ce se întâmplă, când s-a tras o rafală printre noi, de jos în sus. Leia Sorin a fost nimerit în mijlocul frunții. Glonțul care a ieșit din capul lui m-a atins și pe mine la baza gâtului, în partea dreaptă. Am simțit ca o arsură, am băgat capul la cutie și m-am strecurat încet-încet înăuntru. Niște tineri au văzut că Leia e împușcat și l-au târât în Catedrală”[18].

Ușile Catedralei s-au închis în acea seară, dar atunci când demonstranții au dorit să se refugieze înăuntru, au făcut-o, așa cum consemna și cpt. Grigore Tașcău  în nr. 10/1990 al ziarului „Timișoara”: „Speriată de focul ucigător, lumea a dat năvală spre incinta Catedralei. A căzut împușcat în cap tânărul Sorin Leia, care în scurt timp a și murit în pronaos. O parte din manifestanți s-a refugiat în parcuri. Mulțimea intrată în Catedrală, împreună cu preotul Ioan Radu, a închis ușile de la intrare, pe  trepte și în preajma acestora nemairămânând nicio persoană... Într-un târziu, s-au deschis ușile Catedralei și a ieșit o persoană care a strigat după o ambulanță. La scurt timp au sosit două mașini ale salvării, în una din ele fiind îmbarcat trupul neînsuflețit al tânărului Sorin Leia. Refugiații din Catedrală au ieșit pe ușa laterală din dreapta, ușa deschisă de părintele Victor Mițiga și de diaconul Eugen  Bendariu”. Acest moment a fost relatat și de către protopopul Cornel Pleșu: „La ora 16,50 a început vecernia, dar după un sfert de oră, a început să se tragă în tineretul care se afla pe treptele ei cu lumânări aprinse în mână. În aceste împrejurări, copiii au dat buzna înăuntru, producându-se panică. În aceste condiții, preotul Victor Mițiga și diaconul Eugen Bendariu au întrerupt serviciul divin, pentru a vedea ce se întâmplă. Un băiat rănit la cap a fost introdus în Catedrală și pansat de o doctoriță, care se afla în biserică, cu feșe de la punctul de prim-ajutor. Preotul Victor Mițiga, văzând starea disperată în care se aflau copiii – unii au început să plângă – a început apoi să-i scoată din biserică pe ușa laterală, dinspre Capitol, dar a fost cu neputință, întrucât în momentul în care s-a deschis ușa, s-a deschis focul din direcția cinematografului. Copiii au reintrat în Catedrală și atunci preotul Victor Mițiga a început să-i evacueze pe ușa din partea dreaptă (dinspre tramvai), cu condiția să iasă unul câte unul. Astfel, toți cei care au fost înăuntru au scăpat cu viață. Băiatul rănit din biserică a fost condus de preotul Victor Mițiga până la mașina Salvării. La ora 18, lăcașul sfânt s-a închis, iar femeile de serviciu au făcut curățenie, spălând sângele ce s-a scurs din trupul copilului împușcat.”[19]

În ceea ce privește o aluzivă implicare sau neimplicare a conducerii Mitropoliei Banatului în evenimentele lui decembrie 1989, lucrurile sunt și mai clare, Înalt Prea Sfințitul Nicolae fiind în acele zile la o întâlnire a tuturor bisericilor ortodoxe organizată de Patriarhia din Constantinopol, întorcându-se în Timișoara în 23 decembrie și manifestându-se fără echivoc în aprecierea spiritului de jertfă al timișorenilor[20].

Marți dimineața, pentru a-i fi pe plac Elenei Ceaușescu, îngrozită de mirajul pe care-l exercita Catedrala asupra timișorenilor revoltați, generalul Ion Coman ordonă, prin intermediul șefului Departamentului Cultelor, Ion Cumpănașu, ca, în fiecare zi, bisericile din oraș să fie deschise numai între orele 7-9 dimineața[21]. Ordinul primit a fost respectat doar până în după-amiaza zilei de miercuri, 20 decembrie, orele 16. La insistențele demonstranților, în acel moment, a fost adus de acasă administratorul Catedralei, Ioan Botău, care a deschis Catedrala, a împărțit lumânări demonstranților și a tras clopotele.

Începând cu ziua de 20 decembrie, spațiul dintre Catedrală și Operă va fi ocupat de către timișoreni până la victoria  Revoluției, fiind locul unde zeci de mii de timișoreni au ascultat Proclamația Frontului Democratic Român și au primit mult așteptatul mesaj al prăbușirii dictaturii ceaușiste.

Că în zilele fierbinți, de eroism și jertfă ale lui decembrie 1989, Catedrala Ortodoxă din Timișoara a fost un loc de speranță și refugiu pentru miile de timișoreni animați de sentimente contradictorii, de la teamă și deznădejde până la încrâncenare și încredere în victoria Revoluției, o dovedește și zecile de mărturii consemnate în cele 9 volume ale Procesului de la Timișoara. Lecturarea lor, precum și a altor studii și articole[22], este în măsură să-l convingă pe cititorul onest și dornic să cunoască adevărul istoric referitor la evenimentele desfășurate în decembrie 1989 în zona Catedralei din Timișoara, că aceste evenimente sunt controversate doar pentru ignoranți sau pentru cei interesați de a inventa senzaționalul cu orice preț.

 

 

                                                                                                                                Prof. dr. Dumitru TOMONI

 

 

 



[1] Miodrag Milin, Timișoara 15-21 decembrie ’89, Timișoara, 1990, p. 36; vezi și Timișoara 16-22 decembrie 1989, Timișoara, Editura Facla, 1990, p. 60.

[2] Marius Mioc, Revoluția din 1989 și minciunile din Jurnalul Național, Timișoara, Editura Marineasa, 2005, p. 109

[3] Miodrag Milin, op. cit., p. 39.

[4] Costel Balint, 1989 Timișoara în decembrie, Timișoara, Editura Helicon, 1992, p. 16.

[5] Miodrag Milin, op. cit., p. 67.

[6] Procesul de la Timișoara, vol. IV, Ediție îngrijită de Miodrag Milin și Traian Orban, Timișoara, Editura Mirton, 2006, p. 1879.

[7] Marius Mioc, op. cit., p. 102.

[8] Procesul de la Timișoara, vol. IV, p. 2273.

[9] Ibidem, p. 1880.

[10] Ibidem,  p. 2227.

[11] Procesul de la Timișoara, vol. III, Ediție îngrijită de Miodrag Milin și Traian Orban, Timișoara, Editura Mirton, 2005, p. 968.

[12] Procesul de la Timișoara, vol. V, Ediție îngrijită de Miodrag Milin, Timișoara, Editura Mirton, 2007, p. 2940.

[13] Balmuș Vasile, Caceu Margareta, Caceu Mariana-Silvia, Fecioru Lorenț, Gîrjoabă Dumitru-Constantin, Iosub Constantin, Istvan Andrei, Mardare Adrian, Păduraru Vasile, Sava Angela-Elena, Stanciu Ioan și Wittmann Petru. Vezi Romeo Bălan, Victimele libertății, Timișoara, Editura „Artpress”, 2009, p. 17.

[14] Ibidem, vezi și Marius Mioc, Revoluția, fără mistere, Timișoara, Editura „Almanahul Banatului”, 2002, pp. 210-212; Costel Balint, 1989 – Legiunea Revoluției, Timișoara, Editura Brumar, 2005, pp. 190-218.

[15] Procesul de la Timișoara, vol. III, p. 1352.

[16] Nicolae Danciu Petriceanu, Tot ce am pe suflet, Baia Mare, 1995, p. 203.

[17] Procesul de la Timișoara, vol. IV, p. 2376.

[18] Marius Mioc, Revoluția de la Timișoara așa cum a fost, Timișoara, Editura Brumar,1997, p. 33.

[19] „Renașterea Bănățeană”, an 1, nr. 24 din  1 februarie 1990

[20]România liberă”, an.L, nr.14618, serie nouă, din 8-9 februarie 1992.

[21] Miodrag Milin, op. cit., p. 166

[22] Ibidem; Lucian-Vasile Szabo, Jurnaliști, eroi, teroriști... Revoluția de la Timișoara în presa locală, Timișoara, 2009, p. 78; Dumitru Tomoni, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă din Timișoara în „Clio 1989”, București, an. IV, nr. 1 (7)/2008, p. 158-160; Idem, Catedrala Ortodoxă din Timișoara, loc de speranță și altar de jertfă în decembrie 1989 în „Altarul Banatului”, Timișoara, an. XIX, serie nouă, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 2008, p. 156-161

 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia