Eroism si abjectie in halat alb

Eroism şi abjecţie în halat alb

 

Misterele Revoluţiei din spitalele timişorene se lasă greu dezvăluite

Răni uşoare, morţi cumplite

Trupurile celor împuşcaţi au fost furate din morgă, duse la Bucureşti şi arse la crematoriu. Regimul criminal încerca astfel să şteargă urmele masacrului. Ceea ce s-a întâmplat în spitalele din Timişoara în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989 reprezintă o altă pagină întunecată, din cele multe, ale acelor vremuri. Au fost adunate numeroase mărturii, ieşind la iveală atât fapte de un curaj nebănuit ale unor revoluţionari şi devotamentul unor medici, cât şi acţiuni de ştergere a urmelor masacrului. Au fost cadre medicale care şi-au făcut meseria salvând vieţi, implicându-se însă şi în operaţiunile de protejare a celor răniţi faţă de brutalitatea anchetelor ori chiar faţă de agresiuni ulterioare ale forţelor de represiune. Din mărturii reiese însă şi că în spitale au fost comise fapte abominabile, aici probele fiind destul de neclare. Nu există însă niciun element concret care să ne conducă la ideea că vreun medic, cadru mediu, infirmieră sau brancardier ar fi ucis cu bună ştiinţă. Există declaraţii că unii demonstranţi au fost aduşi la spitale cu răni, mai uşoare sau mai grave, urmele loviturilor de glonţ ori ale altor arme fiind în anumite zone ale corpului, demonstranţi găsiţi (sau doar văzuţi, căci trupurile lor aveau să dispară definitiv!) ulterior decedaţi. Aveau alte împuşcături, mărturiile plasându-le în zona capului (în frunte), unde nu fuseseră semnalate anterior. Nimeni însă nu a relatat că ar fi asistat în mod direct la o execuţie de acest gen. Aici se pierde urma întâmplărilor, iar mărturiile se duc în zone ale circumstanţialului, ale probelor indirecte...

În ceea ce priveşte implicarea cadrelor medicale în represiune se poate vorbi însă de colaborarea unora dintre ele cu forţele de ordine. În primul rând, şefii de instituţii sanitare s-au pus la dispoziţia procurorilor, şefilor din Securitate şi Miliţie ori a celor cu funcţii politice în partid (fostul PCR). Rodica Novac, director al Direcţiei Sanitare a judeţului Timiş la acea dată, precum şi Ovidiu Golea, director al Spitalului Judeţean în decembrie 1989, apar în mărturii şi în anchetele efectuate mai târziu cu privire la ceea ce s-a întâmplat în spitale. Implicarea lor este semnalată într-un moment de o mare importanţă al Revoluţiei române declanşate la Timişoara: furtul cadavrelor eroilor martiri de la morgă şi încărcarea lor în autoizoterma ce le va duce să fie arse la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti. Controversate sunt şi acţiunile conf. univ. dr. Petru Ignat, şeful secţiei Chirurgie I de la Spitalul Judeţean. Acesta apare în mai multe ipostaze de colaborator zelos cu organele de represiune, fiind evidenţiate şi legăturile sale de prietenie cu persoane din nomenclatura locală de partid şi de stat.

Spitale asediate de torţionari

În timpul Revoluţiei şi până la căderea lui Ceauşescu spitalele au fost asediate şi pe din afară, şi pe dinăuntru. Trupe de Miliţie şi de Grăniceri (aflate toate în subordinea Ministerului de Interne), dar şi de Armată au înconjurat unităţile sanitare, în special Spitalul Judeţean, deoarece aici au fost aduşi cei mai mulţi răniţi. Tot aici funcţiona (şi funcţionează) Institutul de Medicină Legală şi se află morga principală, deci exista interesul ca foarte puţine persoane, doar cele autorizate, să intre în aceste perimetre. Înăuntru, se făceau intervenţii chirurgicale disperate pentru salvarea unor vieţi, însă începuseră şi anchetele printre răniţi. Unele cadre medicale au colaborat cu procurorii şi securiştii anchetatori, fie şi prin înjghebarea unor cadre adecvate pentru interogatorii. Alte cadre au decis însă să rişte şi să îi ocrotească pe revoluţionari. Pe unii i-au sfătuit ce să spună şi că au ajuns în zonă întâmplător, pe alţii i-au ascuns pur şi simplu, neoferind date despre prezenţa lor în spital, iar altora li s-au dat somnifere sau au fost anesteziaţi. Sunt atitudini diferite, unele ce se cer analizate cu atenţie.

Presa a analizat de-a lungul timpului numeroase puncte misterioase din cele întâmplate în unităţile sanitare. S-a pronunţat şi asupra contradicţiilor dintre mărturii, precum şi despre neconcordanţele dintre cele semnalate în diverse mărturii şi cele reţinute de procurorii ce au iniţiat cercetări despre aflarea adevărului, dar şi despre omisiunile acestora ori despre cele ale instanţelor care au judecat diferite cauze şi persoane. Analizând acum modul cum a relatat mass-media despre toate aceste evenimente şi contradicţii se desprind câteva fapte rămase în continuare neclare, precum şi convingerea că numeroase aspecte nici măcar nu au intrat în atenţia procurorilor după Revoluţie. Ori dacă au intrat, nu au fost considerate suficient de relevante. Rămâne constatarea că, în ciuda întâmplărilor de o gravitate maximă din spitale, nimeni nu a fost făcut răspunzător, nimeni nu a fost găsit vinovat, ba chiar foarte puţini au fost cercetaţi...

Militari răniţi, militari ucişi

Unul dintre misterele care dăinuie este cel cu privire la soarta unor militari. Unii au fost ucişi, iar alţii doar răniţi. Cine i-a omorât şi lovit înainte de căderea lui Ceauşescu şi cine după? Greu de spus. Uneori se profilează frânturi de adevăr. Presa era şi ea bulversată la acea dată. Vechii ziarişti (activişti de partid) par că au trecut nu atât de partea poporului, cât de partea noii puteri (a grupului care a ajuns la putere, mai corect). Un anumit servilism dăinuie în toate abordările, iar lipsa experienţei abordării subiectelor în libertate duce la denaturarea discursului. Luptătorul bănăţean, urmaş al ziarului de partid Drapelul roşu şi înaintaş al Renaşterii bănăţene din Timişoara, se apropie printr-un reportaj realizat în spital, printre răniţi, la Clinicile Noi, de ceea ce înseamnă un ziarist profesionist. În fraze succinte sunt consemnate mărturiile unor răniţi. Sigur, nu lipsesc exprimările oarecum bombastice, fireşti însă într-o asemenea situaţie de exaltare postrevoluţionară. Sunt câteva mărturii care-şi dovedesc relevanţa şi după două decenii de la consemnarea lor. Să le luăm pe rând:

Militarul în termen Florin Popa, din Târgovişte, se va întoarce acasă fără un picior. El a făcut parte din grupa care apăra Direcţia de Radio-Televiziune din str. Demetriade. Din balconul unui apartament, în care se ascunseseră câteva slugi ale demenţei ceauşiste, s-a tras. Grav rănit, cu toate eforturile chirurgilor, piciorul stâng i-a fost amputat. Are numai 20 de ani...

Georgian Băran spune că numai o minune l-a salvat din ghearele morţii. Fără un strop de şansă, azi, cei doi copii minori ar fi fost orfani. El s-a alăturat unui grup de ostaşi, aflaţi într-o misiune de neutralizare a doi descreieraţi ce se ascunseseră în cabina unei macarale turn. A urmat un înverşunat schimb de focuri şi, când se părea că ucigaşii au fost lichidaţi, el a urcat să se convingă, să vadă cum arată la faţă vânătorii de oameni. Dar unul dintre ei era încă teafăr şi, când Giorgian (sic) a ridicat uşa cabinei, acolo, sus, la zeci de metri înălţime, i-au fost ciuruite picioarele şi un braţ. „N-am căzut, zice acum şi e în afara oricărui pericol, am fost lucid, ştiam că trebuie să mă grăbesc să cobor, să ajung jos până nu pierd prea mult sânge, cât îmi erau muşchii calzi.”

La Aurel Măntăluţă obrazul drept are o cicatrice înfiorătoare. I-a lăsat-o un glonţ. Mâna dreaptă îi e bandajată, picioarele îi sunt imobilizate. Din ce îşi mai aminteşte, reconstituie: „Sunt plutonier major şi veneam cu colegul meu, maistrul militar Constantin Vâlceanu, cu maşina lui, de la Giarmata. Ajunşi în faţa primului bloc de la capătul troleibuzului 14, dintr-un apartament s-a aruncat pe capota maşinii ceva care a explodat şi apoi s-a tras. Am ieşit amândoi din automobil, cu intenţia să ne adăpostim. Eram însă răniţi. Atât am mai apucat să ne spunem: «Costică, pe mine m-au ochit». «Şi eu sunt rănit», mi-a spus colegul, şi el, ca şi mine, tată a doi copii, şi imediat a murit. Păcat! Avea numai 37 de ani!...”[1]

Cine sunt criminalii?

Cine a tras în aceşti oameni? Cel puţin până la căderea lui Ceauşescu, civilii nu au avut arme. Vorbim aici de demonstranţi, de revoluţionarii care nu s-au aflat în structurile de stat şi de partid. După fuga dictatorului, desigur, a fost dată vina pe „terorişti” pentru crimele comise. Nu a fost dovedit niciunul, deşi sunt suficiente mărturii că unii au fost prinşi. Li s-a pierdut urma. Au existat şi persoane ucise pe post de terorişti, dar nici în aceste cazuri nu vom şti vreodată dacă au fost cu adevărat. Acum pare inadmisibil că hârtii pe care era scris cuvântul „terorist” au fost puse pe trupurile unor indivizi executaţi. Nici atunci însă, în acele clipe de maximă surescitare, clipe de foc, când toată lumea ce deţinea o armă trăgea şi în umbra lui, faptele nu au fost limpezi. Nici la Timişoara, nici la Bucureşti, nici la Sibiu sau la Cluj. Nu aflăm din relatările din presă prea multe elemente despre ucigaşi, ci doar despre victime. Şi în cazurile de mai sus, jurnaliştii ne-au dat amănunte, semnificative şi interesante, despre militarii aflaţi pe patul de spital. Cine sunt „slugile demenţei ceauşiste” din primul caz? Nu este, nici nu poate fi, un reproş la adresa autorului acelui articol. Nu este nici un exerciţiu de imaginaţie, căci nu suntem într-o operă de ficţiune, nu e o istorie contrafactuală cu „ce ar fi fost dacă?”. Realitatea a fost mult mai dură. În unele situaţii, militarii au tras în militari, iar în confruntări au intervenit şi civilii, mulţi dintre ei fiind înarmaţi după răsturnarea regimului comunist. Şi, totuşi, cine sunt „descreieraţii ce se ascunseseră în cabina unei macarale turn”? Cine a aruncat cu ceva exploziv, o grenadă se pare, dintr-un apartament, ucigând un om şi rănind altul, după cum vedem în ultimul caz prezentat în articol? Nu există şi nici nu va exista un răspuns. Va trebui să acceptăm acest adevăr şi să ne obişnuim cu el. Sunt cazuri când efectiv nu se poate face dreptate. Sunt mai multe motive, de la nepriceperea şi lipsa de reacţie a organelor abilitate la tendinţa acestora de a ascunde anumite aspecte şi până la situaţia obiectivă că nu există dovezi ori acestea sunt foarte anemice pentru a inculpa pe cineva...

„S-a deschis focul dinspre sediul Diviziei 18 Mecanizată”

Unul dintre cazuri pare însă relativ clar. S-a petrecut înainte de fuga ruşinoasă a lui Ceauşescu. Adrian Zaharia a depus, în 17 iulie 1991, mărturie în Procesul de la Timişoara. Era militar în termen la Revoluţie şi a fost scos în stradă împreună cu colegii ca să apere „cuceririle socialismului”. Iată ce s-a consemnat în instanţă: „În 17 decembrie 1989 se afla în dispozitiv în Piaţa Libertăţii. În jurul orei 16,30 s-a deschis focul dinspre sediul Diviziei 18 Mecanizată. A fost împuşcat în umărul stâng şi, apoi, în răsucire, şi în spate”[2]. Sunt două ipoteze aici: 1. Gloanţele au venit din armele celor doi militari în termen care au deschis focul, la comanda colonelului Nicolae Predonescu, fost şef de stat major, din balconul mic al Diviziei 18 Mecanizată, aspect despre care am mai relatat[3]. 2. Deşi este mai puţin probabil, gloanţele au venit din arma lui Constantin Joiţoiu, ofiţerul de contrainformaţii judecat (şi condamnat în primă instanţă) pentru uciderea victimei Lepa Bărbat şi rănirea lui Vasile Bărbat. Rănită uşor a fost şi fiica, Ioana. A scăpat uşor, mai mult cu o zgârietură. Ceea ce a urmat a fost însă un coşmar care întrece orice închipuire. Am fost tentat să spun că a fost un film de groază. Nu, căci despre peliculă ştim de la început că este ficţiune. Fata a trăit un coşmar fără să doarmă. Şi-a văzut mama ucisă şi tatăl rănit grav. A urmat o aventură prin spitale, acolo unde nu o băga nimeni în seamă şi unde a putut să vadă sânge, suferinţă, decedaţi. Ajung iniţial la Spitalul Militar, o unitate cu un rol nefast în Revoluţie, căci medicii de aici vor refuza să acorde ajutor persoanelor rănite în zonă. Tatăl rănit va fi luat şi transportat la Spitalul Judeţean. Fetiţa de 12 ani îl va însoţi într-o ambulanţă unde răniţii stăteau unul peste altul: „În maşina Salvării mai erau şi alţi răniţi şi eu am sprijinit pe unul, care cădea mereu peste tata, pentru că mi-a fost teamă că-l omoară atunci, acolo; tata era rănit la burtă, un glonte i-a intrat prin spate şi a ieşit prin abdomen”. Coşmarul durează ore-n şir. Fata de numai 12 ani îşi vede mama moartă şi este ajutată de personalul medical să recupereze bijuteriile, banii şi hainele. Petrece noaptea în spital fără niciun sprijin, fără să se ocupe nimeni de ea, precizând că a stat „la început acolo, în sala de urgenţă, dar mi s-a făcut rău, erau morţi, răniţi, sânge...”. Despărţită de tată, ajunge într-un cabinet şi petrece noaptea acolo. Dimineaţa, căutând hainele părinţilor, se pomeneşte la morgă: „Morga era deschisă şi am văzut acolo numai oameni împuşcaţi, mulţi, foarte mulţi tineri morţi”[4].

Trupurile eroilor au fost furate

Sunt în jur de 50 de cadavre, după cum sună unele mărturii ulterioare. Nu vom şti niciodată cu exactitate câte au fost cu adevărat şi unde au dispărut cele mai multe dintre acestea. A existat o operaţiune bine pusă la punct de ştergere a urmelor şi de a complica aflarea adevărului. Oricum, justiţia nu se va descurca în acest păienjeniş pentru a identifica vinovaţi şi vinovăţii. La lăsarea întunericului, în 18 decembrie 1989, o primă echipă a morţii face inventarul la morgă şi în tot Spitalul Judeţean. Acţiunea nu e facilitată de vreun medic legist, ci de Petru Ignat, conferenţiar şi şef de clinică la acea dată. După Revoluţie, va fi în centrul unor fulminante dezvăluiri de presă[5]. În Procesul de la Timişoara va face precizări importante Nicolae Ghircoiaş, fost şef al Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei, persoana care s-a ocupat efectiv de sustragerea trupurilor de eroi, încărcarea lor în TIR-ul frigorific şi transportarea lor pentru a fi arse la Bucureşti. Din consemnarea declaraţiei sale în instanţă reţinem: „Luni, în jurul orei 18, din ordinul generalului Nuţă, inculpatul Ghircoiaş, împreună cu colonelul Obăgilă, s-a deplasat la Spitalul Judeţean pentru a afla numărul de răniţi şi de morţi aflaţi la spital. În acest sens, colonelul Deheleanu a dat în prealabil un telefon la prof. dr. Ignat, pentru a facilita obţinerea informaţiilor dorite. La spital, prof. dr. Ignat a chemat-o în birou pe doctoriţa Novac, căreia i-a cerut să ofere datele necesare ofiţerilor de la Miliţie”[6]. Rodica Novac nu era nimeni alta decât directoarea Direcţiei Sanitare a judeţului Timiş, deci şefa oficială a lui Petru Ignat!

Acelaşi Nicolae Ghircoiaş va declara în instanţă că rănile celor decedaţi erau dispuse pe tot corpul, nu neapărat la cap, ceea ce pare să infirme teoria că au avut loc execuţii ulterioare, chiar în spital. Pe de altă parte, se vede confirmat faptul că s-a tras în plin, în rafale, şi că nu a fost vorba de tir foc cu foc, selectiv, doar împotriva persoanelor turbulente. S-a tras în mulţime la foc automat: „Atât cât am văzut la aceşti decedaţi, unii prezentau câte 4-5 plăgi împuşcate, atât la nivelul coastelor sau la nivel abdominal. Foarte puţini, precizez, foarte puţini au avut plăgi la nivelul capului... Plăgile erau, normal, plăgi prin împuşcare, cu sânge în jurul lor, în orice caz, nu se trăsese de aproape, ca să existe factori suplimentari [...]. Erau grupate, ceea ce denotă un foc automat şi nicidecum că s-a folosit arma reglată la foc cu foc”[7]. Această descriere avea să fie susţinută numai în parte de doctorul Ovidiu Golea, director al marii unităţi sanitare la acea vreme. Când va fi audiat în Procesul de la Timişoara, acesta va face o gradare a împuşcăturilor sesizate. Instanţa va consemna: „Primele persoane rănite aduse la Spitalul Judeţean aveau, în general, leziuni la membrele inferioare, după care au fost aduşi şi cu leziuni de împuşcare în zona toracică şi la cap. Marea majoritate a celor decedaţi prezenta  împuşcături în zona toracelui şi a capului”[8]. Declaraţia aceasta e susţinută de o alta făcută de Liliana Dohotariu, asistentă la Staţia de Salvare a Spitalului Judeţean. A fost poate cadrul medical care s-a ocupat de cele mai multe urgenţe în acele zile de groază. A cărat morţi şi răniţi până le-a pierdut numărul. Despre cei ucişi va declara: „Împuşcaţi în cap am avut cei mai mulţi. Cu împuşcătură în cap, cei mai mulţi decedaţi [...] că au spus şi colegii, au fost şi discuţii între noi, că cele mai multe cazuri s-ar părea că au fost aduse decedate. Am avut împuşcaţi în cap...”[9].

Convulsiile presei postrevoluţionare

Numărul 10 al Luptătorului bănăţean, în varianta postrevoluţionară, care avea să fie şi ultimul, apărea duminică, în 31 decembrie 1989. Redacţia lua o pauză de câteva zile, căci un număr nou era anunţat pentru... joi, 4 ianuarie. Relatările despre Revoluţie sunt reduse la un grupaj, jos, în colţul paginii a patra. Este continuată lista cu răniţii aflaţi încă în spitale. Sunt menţionate şi câteva nume de morţi. La Spitalul de Copii a decedat Gabriela Tako, de zece ani. Tot aici, în timp ce acorda asistenţă copiilor răniţi, a fost ucisă de un glonte criminal infirmiera Elena Nicoară, în vârstă de 32 de ani, de la Clinica I Pediatrie. Despre cazul Gabriela Tako vor scrie şi alte publicaţii. Din Amicul public nr. 1 reţinem tragedia familiei din care făcea parte şi Gabriela[10]. Am mai vorbit despre acest caz, indicând şi faptul că jurnalistul de atunci a reţinut greşit numele sorei supravieţuitoare, Danka Doboşan[11]. Ceea ce surprinde în situaţia de faţă este că se murea foarte uşor în acea perioadă. Nu ne referim aici la persoanele împuşcate şi decedate în stradă, ci la cele rănite, ajunse în spitale şi, totuşi, decedate. De asemenea, nu insistăm pe cazurile grave, cu răni adânci, în locuri vitale. Tulburătoare sunt decesele la câteva zile distanţă, ale unor persoane cu răni diferite, însă nu deosebit de grave, ori cu urme de glonţ în alte locuri decât cele observate iniţial de martori. Aceasta pare să fie situaţia şi cu Gabriela. Va muri a doua zi de la internare, din cauza unei răni la şold, după cum precizează documentele oficiale!

Anchetarea răniţilor din spitale

Medicii din spitale, cei cu funcţii de conducere în primul rând, se vor supune reprezentanţilor forţelor de represiune şi vor colabora cu aceştia în mai multe situaţii. Sunt contexte administrative, nu de acordare de îngrijiri medicale, care e sarcina principală a oricărui medic. Chiar din 18 decembrie 1989, începe acţiunea de interogare a persoanelor rănite. Psihoza creată în oraş era de mari dimensiuni. Răniţii erau de-a dreptul înspăimântaţi. Unii au fugit din unităţile sanitare şi au ajuns acasă ori s-au refugiat pe la rude sau cunoştinţe. „Securitatea anchetează răniţii din spital!” era ştirea caldă ce trecea de la om la om, şoptită pe la colţuri în acea zi. Miezul de adevăr avea să fie amplificat la convingerea că Securitatea arestează răniţii, ba chiar că îi ucide în unităţile sanitare. La ferocitatea represiunii din acele zile era uşor de crezut că aceste grozăvii chiar se întâmplau. Anchetarea a avut loc, fiind derulată, în primul rând, de procurori. Date coroborate, probe indirecte arată faptul că au fost câteva cazuri de oameni aduşi în spital cu răni nu foarte grave şi găsiţi ulterior decedaţi, cu răni în alte părţi ale corpului, în special la cap. Nu a fost probat niciun caz, dar aceasta nu înseamnă că astfel de enormităţi nu au avut loc. Despre anchetatorii de răniţi avem date clare. Iată ce a declarat în Procesul de la Timişoara dr. Ovidiu Golea, fost director al Spitalului Judeţean: „În aceeaşi dimineaţă de 18 decembrie, în jurul orei 10-11, ofiţerul de Securitate care răspundea de obiectiv, respectiv căpitanul Grui Vasile, s-a prezentat la mine şi mi-a comunicat că în spital îşi vor face apariţia mai multe grupe de procurori, care vor trece la audierea răniţilor prin împuşcare”[12]. Cum s-a organizat acţiunea aflăm şi de la Rodica Novac, fost director al Direcţiei Sanitare la acea vreme: „Mi-a comunicat doctorul Golea că în spital a început anchetarea răniţilor; mi-a spus că anchetarea a fost consimţită de dânsul, cu accepţiunea şefilor de secţii şi în prezenţa cadrelor medii sanitare”[13].

Răniţii chiar vor fi interogaţi în perioada următoare. În unele cazuri, medicii, pur şi simplu, nu i-au prezentat pe bolnavi în faţa anchetatorilor. Unii au fost declaraţi într-o stare prea gravă pentru a fi luaţi la întrebări, iar altora li s-au dat sedative. Cum au decurs aceste operaţiuni de ocolire a zelului procurorilor aflăm de la doctorul Francisc Bárányi, anestezist la Spitalul Municipal, cunoscut sub numele de Clinicile Noi: „Eu fug ca nebunul şi sun la surori (foarte interesant, surorile şi asistenţii mei toţi au făcut ce am vrut eu, am devenit, oarecum, comandantul spitalului), să-i anunţ că a venit Securitatea”. Acesta ştia, deci, foarte clar că tinerii la costum ce s-au prezentat la el sunt securişti, nu procurori, deşi o confuzie e posibilă, căci multe instituţii îşi puseseră oamenii în mişcare la Timişoara în acea perioadă. Consemnul dat de dr. Bárányi era ca răniţii să declare că au nimerit întâmplător în locurile unde s-a tras. Sunt şi „recalcitranţi”, persoane care doreau să spună adevărul, că au mers la demonstraţie! Noroc că medicul a putut să stea de vorbă cu ei. Cu un sârb, Duşan, nu a reuşit şi atunci a recurs la o soluţie şi mai eficientă. O explică în acelaşi dialog cu dr. Traian Orban, preşedintele Memorialului Revoluţiei: „Îi fac semn doctoriţei Monika să-i administreze Diazepam. Vin securiştii, foarte civilizaţi, foarte speriaţi, tineri, foarte impresionaţi de numeroşii răniţi. Se duc la patul lu’ unu. «Dumneata?» «Nu ştiu ce s-a întâmplat, cred că...» Avea o rană mai uşoară, undeva împuşcat în picior. Ajung la Duşan... Duşan sforăia. «Ce-i cu ăsta?» «Ăsta e în comă!» Merg mai departe”[14].

Episodul va fi relatat şi în instanţă, în timpul Procesului de la Timişoara. Amănuntele diferă într-o oarecare măsură, însă fondul rămâne nealterat. E consemnată depoziţia martorului Rusu Ioan: „La spital au venit securişti să-i interogheze pe răniţi; doctorul Bárányi le-a cerut să depună armele la intrare. Pe Rusu Cristian, fiul cel mai mic, l-a ferit de anchete, anesteziindu-l în sala de operaţii”[15]. Este subliniată astfel prezenţa de spirit a unor cadre medicale, care au acţionat eficient nu pentru a crea anchetatorilor toate condiţiile pentru interogarea suspecţilor răniţi, ci pentru a proteja victimele represiunii iniţiate de regimul abuziv!

Autorii abuzurilor au rămas nepedepsiţi

De anchete alte persoane nu au scăpat însă aşa de uşor. Deşi în urma Procesului de la Timişoara şi a urmării acestuia de la Bucureşti cei mai mulţi inculpaţi au scăpat nepedepsiţi, ca, până la urmă, în recurs, să scape cu toţii, depoziţiile în faţa completului de judecată au relevat adesea aspecte de un mare tragism, puritatea sufletească a luptătorilor pentru libertate, precum şi fanatismul slugilor regimului în acţiunile lor de a-l apăra. Iată o altă mărturie din timpul audierilor de martori. E consemnată declaraţia Angelicăi Toda: „Rănită în picior în zona Modex, în după-amiaza de 17 decembrie, orele 18,30-19,00, de focul tras din cordonul de militari, care venea dinspre strada Alba Iulia în Piaţa Operei. A ajuns la Spitalul CFR. Speriată de zvonurile despre represiunea securiştilor (făcută de securişti, n. n., LVS), a fugit din spital. A fost căutată la serviciu de căpitanul Balint, în 19; acesta a ridicat-o la Securitate, cu insulte grave şi ameninţări: a fost anchetată ore-n şir, în prezenţa lui Teodorescu Filip...”[16]. Angelica Toda era o educatoare de doar 20 de ani, care a vrut să scape de complicaţii. Faptul că a fost luată de la serviciu e important. Oamenii aveau de ce să se teamă că va veni Securitatea ca să-i ancheteze, căci acest lucru chiar s-a întâmplat. La Spitalul CFR susţinătorii regimului totalitar au fost mult mai zeloşi, au căutat în documente, deci cineva le-a pus la dispoziţia lor şi aşa au ajuns să-i identifice pe luptătorii pentru democraţie...

Legat direct de cele petrecute în timpul Revoluţiei este interesantul articol Dincolo de semnele întrebării e sânge!, semnat de Ildico Achimescu. Este un material viguros, care se ocupă de câteva probleme privind misterele Revoluţiei. Tema este cea a cadavrelor dispărute din morga Spitalului Judeţean. Este fixată cu claritate data furtului de cadavre: noaptea de 18 spre 19 decembrie. Deocamdată nu se ştie ce s-a întâmplat cu ele. Autoarea avansează ipoteza gropilor comune din Cimitirul Săracilor, situat în Calea Lipovei. Restituirea cadavrelor celor ucişi, pentru a li se cinsti memoria şi pentru a avea parte de o înmormântare creştinească, era una dintre chestiunile arzătoare ale începutului anului 1990. În context, Ildico Achimescu aminteşte poziţia autorităţilor referitoare la cadavrele dezgropate din Cimitirul Săracilor: „Ni s-a răspuns, cu certitudinea acoperirii în constatările medicilor legişti, că acele victime nu puteau proveni de pe urma reprimării sângeroase a Revoluţiei populare de la Timişoara, data uciderii lor fiind anterioară cu cel puţin o săptămână”[17].

Autoarea se îndoieşte de susţinerile autorităţilor medicale, mai ales că, în epocă, neîncrederea, cel mai adesea justificată, în instituţiile statului comunist era una generalizată. S-a declanşat astfel una dintre cele mai halucinante poveşti de presă, care a înfierbântat spiritele până la paroxism. Contextul era însă unul capabil să stimuleze astfel de inflamări. Mai mult, autoarea face şi o referire la straniul caz Paraschiv Dominic, presupus terorist, care ar fi susţinut că a păzit morga pentru a ascunde urmele sustragerii cadavrelor celor ucişi în Revoluţie. După cum se ştie, nici cazul „teroristului” Paraschiv Dominic nu a fost elucidat vreodată!

Ancheta jurnalistică merge mai departe

Dispariţia celor 40 de trupuri de eroi din morga Spitalului Judeţean Timişoara a fost lămurită ulterior. Sustragerea a fost reconstituită pas cu pas, chiar de către persoanele care s-au ocupat de această acţiune macabră. Toate vor susţine ulterior, în cadrul Procesului de la Timişoara, că nu au avut niciun moment cunoştinţă de ceea ce urma să se întâmple cu cadavrele, odată ajunse la Bucureşti. Însă, deşi traseul deplasării cortegiului funebru e limpede, nicio persoană nu a fost condamnată definitiv în acest caz. Răspunderea a fost aruncată pe urmerii lui Gheorghe Diaconescu, fost procuror adjunct al României în timpul Revoluţiei şi aflat la Timişoara în acele zile fierbinţi. Nici măcar nu a fost judecat...

Că aceste trupuri nu ar fi avut voie să părăsească morga, dar mai ales Institutul de Medicină Legală, Laboratorul Extern Timişoara, a spus-o, destul de vehement, prof. univ. dr. Traian Crişan, la acea vreme directorul instituţiei. Acesta va relata în faţa instanţei că a depus eforturi susţinute, înainte şi după căderea lui Ceauşescu, ca un procuror să investigheze dispariţia cadavrelor. În depoziţiile consemnate se subliniază: „Martorul susţine că cele 40 de cadavre erau în custodia IML şi au fost luate fără acordul acestuia, astfel că luarea lor o consideră o subtilizare, un furt. «Nimeni, inclusiv directorul Direcţiei Sanitare a spitalului (a judeţului, de fapt, n. n. LVS) nu putea să permită ridicarea acelor cadavre fără ştirea şi asentimentul nostru, al celor de la Medicină Legală, şi, mai ales, fără aprobarea Procuraturii, deoarece era vorba de morţi violente prin împuşcare, de crime»”[18].

Ziarele nu au o viaţă uşoară

Dificultăţile prin care va trece presa din Timişoara pot fi urmărite în paginile Renaşterii bănăţene. Este publicaţia locală urmaşă a gazetei comuniste Drapelul roşu. Îşi găseşte drumul cu greu. Fuseseră înlăturaţi, cu greu, foştii şefi (fapt care în alte judeţe, la publicaţiile foste comuniste de aici, nu se va întâmpla!), însă se păstrau vechile reflexe. Aceasta însemna afilierea la noua putere politică, respingerea, în numele şi în acord cu aceasta, atât a ideilor prea totalitare, cât şi a celor novatoare, teama de abordări complexe, un bun simţ ce va echivala cu trădarea idealurilor democratice. Nu e de mirare că vor fi reacţii, chiar furibunde, la cele prezentate şi la modul de relatare. Reproşurile din partea publicului se referă tocmai la aceste evenimente din spitale, la modul cum au fost îngrijiţi răniţii, precum şi la colaborarea unor cadre medicale cu forţele de represiune. Este meritul celor de la Renaşterea bănăţeană, singurul ziar de limbă română din Timiş la acea dată, de a reproduce în pagini unele dintre interpelări. Răzbat şi ecourile unor reproşuri la adresa activităţii redactorilor, consemnate însă cu zgârcenie şi cărora li se dă o replică aprigă, chiar moralizatoare. „Aşteptăm dovezile! Ni se telefonează la redacţie, suntem chiar opriţi pe stradă şi ni se reproşează: «De ce nu scrieţi despre medicii care, aflaţi în incinta spitalelor, pe maşinile Salvării sau în alte locuri, au tras asupra răniţilor ori a celor neînarmaţi?». Majoritatea covârşitoare a medicilor a dovedit, în această dramatică perioadă, abnegaţie şi eroism; nu excludem însă posibilitatea ca, sub halatul imaculat al acestei nobile profesii, să se fi ascuns şi intenţii criminale. Dar, stimaţi cititori, afirmaţiile se cer întărite de dovezi. În cazul deţinerii de informaţii certe, prezentaţi-le organelor procuraturii militare; vă faceţi astfel o datorie patriotică.”[19]

Dovezile vor veni după câteva luni, dar nu-i vor încrimina decât pe puţini medici. Va fi o avalanşă de dezvăluiri, noile gazete, mai ales cele constituite pe bază privată, vor încerca să facă lumină, uneori chiar înfruntând mânia celor supuşi tirurilor de întrebări, precum şi denunţurile făcute la Procuratură (cum se numea Parchetul atunci). E o linie urmată de Timişoara, Gazeta de Vest, Amicul public nr. 1, Dialog liberal, Ecou 17, o contribuţie fundamentală având revista Orizont, care, pentru câteva luni, aproape şi-a abandonat profilul literar-artistic, intrând în focul bătăliilor specifice presei generaliste. Era nevoie, căci redactorii de la Orizont erau tineri scriitori şi importanţi activişti civici într-o perioadă când nevoia unei prese de informare se impunea cu acuitate.

Cine şi-a făcut datoria?

Ne întoarcem la Spitalul Judeţean, la morgă şi la Medicina Legală. Acest serviciu va fi în centrul unui imens scandal, căci ar fi trebuit să gestioneze situaţia celor răniţi şi împuşcaţi. Nu a făcut-o şi poate că nici nu avea cum. Am văzut că diriguitorii de partid şi din diferite instituţii ale statului au decis altfel şi nici măcar nu şi-au pus problema să discute cu legiştii, pe care nici măcar nu i-au informat. Lucrătorii de la Medicina Legală au fost evazivi şi contradictorii în declaraţii şi după 22 decembrie 1989. Au făcut-o într-o perioadă în care multe familii îndurerate îşi căutau morţii, deci nu e de mirare că asupra lucrătorilor de aici s-a revărsat furia populară. Mai târziu, în Procesul de la Timişoara, Rodica Novac, fostă directoare a Direcţiei Sanitare Timiş, va veni cu precizări referitoare la reacţia şefului instituţiei din zilele Revoluţiei: „Şeful Laboratorului de Medicină Legală, prof. dr. Crişan, «era extraordinar de supărat şi enervat» de faptul că au fost furaţi morţii de la morgă: «Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria medicinei...»”[20].

Este o problemă care îi preocupă şi pe jurnaliştii de la Renaşterea banăţeană, însă rezultatul muncii lor se arată destul de... contradictoriu. Ziarul găzduieşte un articol important. Sub genericul Primim la redacţie, este plasat un titlu pompos: Medicii legişti şi-au făcut tot timpul datoria!. Contextul este unul complicat, căci nu existau decât foarte puţine ştiri despre trupurile celor împuşcaţi şi dispăruţi, printre acuzaţi fiind şi medicii legişti. Subiectul îl constituie şi ororile din Cimitirul Săracilor, unde fuseseră dezgropate mai multe cadavre. Poziţia colectivului de medici legişti al Institutului Medico-Legal din Timişoara este fermă, oferind primele detalii coerente despre victimele dispărute: „Există rapoarte de constatare medico-legală şi la cei 37 de decedaţi prin împuşcare (de fapt, 40 de dispăruţi, n. n., LVS), care au fost sustraşi în noaptea de 18/19 decembrie din morga Spitalului Judeţean. La cei neidentificaţi am efectuat portretul descriptiv (culoarea ochilor, a părului, forma feţei, semne particulare etc.), iar Serviciul de Criminalistică al Miliţiei i-a fotografiat şi amprentat. Toate aceste acte au fost păstrate de noi şi apoi depuse, în zilele de 3-4 ianuarie 1990, prin dl procuror Tiberiu Suciu, la Procuratura Militară Timişoara, constituind unicele probe certe privind faptele petrecute”[21]. Medicii relevă şi faptul că sunt în imposibilitatea de a întocmi actele de deces necesare, deoarece nu dispun de toate elementele. De aceea, ar avea nevoie de filmele făcute de Serviciul de Criminalistică al fostei Miliţii, pentru a-i identifica pe toţi cei căzuţi.

Tot în acest comunicat se arată că medicii legişti au examinat cadavrele dezgropate în Cimitirul Săracilor şi că acestea sunt cazuri vechi, deci nu ar aparţine victimelor represiunii din timpul Revoluţiei. Există o notă a redacţiei, destul de inflamantă, redactată într-un stil oarecum vindicativ, devenit propriu publicaţiei: „Nu am primit nicio explicaţie referitoare la cadavrele din Cimitirul Săracilor, care au fost cusute sau legate cu sârmă, inclusiv acel nou-născut!? Aşteptăm”. Această notă vine, evident, în contradicţie cu titlul articolului-comunicat, aparţinând, probabil, redacţiei, precum şi cu sobrietatea textului, redactat de medici. Pe de altă parte, informaţiile din text sunt în contradicţie atât cu zvonistica intensă din oraş din acea perioadă, cât, mai ales, cu disperarea familiilor îndoliate, neobosite în încercările lor de a-şi găsi rudele, în viaţă sau decedate..

Gazeta vine ulterior cu clarificări privind morţii deshumaţi din Cimitirul Eroilor şi Cimitirul Săracilor. Articolul, de o pagină şi jumătate, este semnat de Dressler Milan Leonard, doctor în ştiinţe medicale, licenţiat în ştiinţe juridice. Autorul lămureşte problema celor îngropaţi în Cimitirul Săracilor, despre care aflăm că nu aveau nicio legătură cu Revoluţia, ci era vorba de persoane fără adăpost şi cărora nu li s-au găsit aparţinătorii. Acolo unde prezintă datele  pure, fără comentarii de prisos, doctorul Dressler chiar face un serviciu comunităţii, căci informaţiile sunt interesante.            Semnificativă este prezentarea situaţiei de la Morga Spitalului Judeţean din dimineaţa zilei de 19 decembrie 1989: „Noi am găsit, în dimineaţa de 19.12.89, 11 (unsprezece) cadavre de împuşcaţi, câţiva din cei 53 existenţi iniţial şi câţiva apăruţi, probabil, după comiterea furtului (referinţa este la cele 40 de cadavre de eroi sustrase peste noapte şi incinerate la Bucureşti, n. n., LVS). La aceste cazuri, în zilele următoare, s-au adăugat noi cazuri, astfel că în data de 21.12.89 erau 25 de cazuri prin împuşcare, zi în care am avut la dispoziţie 21 de sicrie de bună calitate şi 4 sicrie tip ladă”.

Despre înmormântări pe furiş

Se face puţină lumină în situaţia împuşcaţilor, dar nu destulă, căci medicii legişti nu apucaseră să investigheze toate persoanele decedate înainte de furtul celor 40 de cadavre şi nici nu se ştia câte mai fuseseră aduse peste noapte, deoarece nimeni nu se ocupase de ele. În privinţa celor rămase, au continuat formalităţile: „Am început să eliberăm actele de deces şi cadavrele la aparţinătorii care s-au prezentat, adică au fost eliberate 15 cadavre, iar zece aparţineau unor persoane pe care nu am reuşit să le identificăm, deşi mulţi aparţinători au încercat alături de noi acest lucru. Aceste 10 cadavre au rămas până în ziua de 27.12.89, au început să intre-n putrefacţie, frigiderele spitalului fiind neîncăpătoare şi, de fapt, nefuncţionale”[22]. Aşa s-a luat decizia înmormântării, operaţiune efectuată în 28 decembrie 1989.

Cu toate motivările aduse de doctorul Milan Dressler, care susţine că a făcut demersurile necesare pentru găsirea aparţinătorilor, demersurile sale par cel puţin superficiale. Poate că un om cu mulţi ani petrecuţi printre cadavre nu mai este aşa de uşor impresionabil. Măcar atunci când are loc o răsturnare de regim putea fi, nu mai uman, ci, cumva, mai atent. În această perioadă, familiile îndoliate umblau din poartă în poartă, pe la autorităţile provizorii, prin cimitire şi prin alte locuri suspecte, cu speranţa că vor găsi o urmă a celor dispăruţi. Chiar în Luptătorul bănăţean, cum se numea Renaşterea bănăţeană în acea perioadă, au apărut apeluri privind furnizarea de informaţii. Atât Comenduirea Garnizoanei, cât, mai ales, Medicina Legală ar fi putut transmite o notiţă la ziar...

Un alt articol revine asupra soartei eroilor martiri înhumaţi în data de 27 decembrie 1989 în Cimitirul Eroilor[23]. Se dovedeşte, încă o dată, că autorităţile provizorii de la acea dată, reprezentate, în primul rând, de către şefii Garnizoanei militare, au acţionat prost, pe furiş, iar ulterior au minţit. În ciuda susţinerii că aceşti eroi au fost înmormântaţi creştineşte, cu preot, rămâne un semn de întrebare privind faptul că nu li s-au acordat onorurile publice cuvenite. Faptul că în Timişoara se trăgea la acea oră este o scuză care se poate susţine într-o anumită măsură. Nu există însă nicio scuză pentru faptul că familiile nu au fost anunţate, deşi acestea umblau tot timpul pe la oficialităţi. Cu atât mai mare a fost drama, cu cât aceste familii îndoliate aveau să-şi afle morţii, în 14 ianuarie 1990, îngropaţi în Cimitirul Eroilor.

 Adevăruri reluate, adevăruri trunchiate...

Acest aspect, al eroilor îngropaţi clandestin în Cimitirul Eroilor, avea să fie reluat în numărul următor al publicaţiei, într-o declaraţie semnată de Maria şi Virgil Boţoc, îndureraţii părinţi ai fetei de numai 14 ani, Luminiţa Boţoc, împuşcată în Calea Lipovei în 17 decembrie 1989. Declaraţia este revelatoare, căci, după căutări de aproape o lună, nefericiţii părinţi îşi vor găsi fata înmormântată în Cimitirul Eroilor: „Consider că doctorul Dressler nu a procedat corect când a spus la radio şi TV că s-au dat anunţuri pentru ca morţii să fie identificaţi. Ştim bine că nu s-a dat niciun fel de anunţ. Cred că minte şi administratorul de la pompe funebre, deoarece sunt oameni, printre care groparii din cimitir, care au susţinut că ei au refuzat să sape groapa comună şi că s-a lucrat noaptea, cu un excavator de la G.I.G.C.L., şi că morţii au fost îngropaţi tot atunci, iar preotul a făcut slujba a doua zi, morţii fiind deja îngropaţi”[24].

Nu e lucru de glumă cu înmormântarea aceasta în condiţii cel puţin suspecte. Sunt aspecte care nu au fost lămurite niciodată. Interesant şi extrem de relevant e cazul Remus Tăşală. Face parte din grupul celor decedaţi şi al cărui trup a fost dezhumat în Cimitirul Eroilor. O declaraţie în Procesul de la Timişoara revine asupra unor decese misterioase. Reţinem mărturia lui Herbert Hupfel, aşa cum a fost ea consemnată oficial: „Cazul lui Remus Tăşală, împuşcat în apropierea Spitalului de Oftalmologie; rănit la gât, a fost dus la clinică; de aici a fost mutat la Judeţean, spre a fi operat. După câteva zile, decedat, cum era în sicriu, mai avea o împuşcătură între ochi”[25].

Dezorganizarea din instituţii

Despre modul bezmetic cu care se acţiona în acele zile şi despre presiunea enormă exercitată asupra militarilor la mai bine de o lună de la Revoluţie aflăm din articolul S-a tras din greşeală, publicat în Renaşterea bănăţeană.  Era noaptea, la Spitalul de Copii. O fereastră uitată deschisă a fost izbită de curent, iar zgomotul a băgat spaima în cei de acolo. Un militar s-a dus să cerceteze zona. Pentru siguranţă, a introdus cartuş pe ţeava armei. S-a convins că nu este nimic şi atunci au mers cu toţii jos, la o cafea. Omul a scos încărcătorul din armă, dar de cartuşul de pe ţeavă a uitat. Tot manevrând arma, aceasta s-a descărcat, iar o asistentă a fost rănită[26].

Atât de rău, şi şleampăt, şi fără inimă au lucrat autorităţile, că astăzi fapta lor se dovedeşte perfect încadrabilă în situaţiile prevăzute de Codul Penal! Uluitoare avea să fie descoperirea făcută de Aurica Bonţe, atunci când a aflat în cimitir trupul copilului ei. Actele tânărului erau asupra lui! Iată ce povesteşte: „L-am regăsit împuşcat, aşa după cum, de altfel, ştiam. Era îmbrăcat doar în cămaşă, pantaloni şi ciorapi, deşi de la Medicina Legală ni se spusese vestimentaţia completă (otteri negri, ciorapi albi, pantaloni în carouri, pulover alb, geacă de blugi, curea cu cataramă sclipitoare). Am căzut peste sicriu şi l-am sărutat. Dar lacrimile mi-au fost întrerupte la ceea ce urma să văd: groparii care au fost acolo au găsit în buzunarul din dreapta de la pantaloni buletinul de identitate al fiului meu (seria B.E. Nr 730650, emis la data de 20 dec. 1981, de Miliţia Municipiului Timişoara), iar în interiorul acestuia legitimaţia de serviciu (emisă de Combinatul Agroindustrial Timiş, cu numărul 925, la 15.09.1989)”. Întrebarea pusă de mama îndurerată prin intermediul ziarului este cutremurătoare: „Deşi asupra sa existau documente clare de identificare, cine anume a stabilit că este «cadavru neidentificat» şi tratat ca atare?”[27].

Cine şi-a riscat viaţa

Evidenţele au fost greu de ţinut în acele zile şi nopţi de groază. Au fost zeci de morţi şi sute de răniţi. Au fost duşi pe la spitale fie cu autosanitarele, fie cu maşini particulare. A fost un efort de solidaritate ieşit din comun şi un act de curaj atât din partea unor cadre sanitare, cât şi din partea altor persoane care şi-au oferit serviciile de voluntari. Toţi îşi puneau viaţa în pericol, căci se trăgea fără milă. Multe dintre evidenţe, împreună cu foile de observaţie şi alte documente medicale, aveau să dispară definitiv. Au fost ridicate de cei din echipele de represiune. Mai multe persoane vor face declaraţii în Procesul de la Timişoara. Instanţa va consemna aceste mărturii dureroase cu referire la numărul de decedaţi şi de răniţi, precum şi la împrejurările în care aceste persoane au suferit loviturile. Mai multe mărturii concordante atestă faptul că, pentru prima dată, s-a tras în populaţie duminică, 17 decembrie 1989, în zona Pieţei Libertăţii. Iată ce spune nu un martor simplu din stradă, ci Rodica Novac, director al Direcţiei Sanitare Judeţene la acea dată: „Duminică, 17 decembrie, în jurul orelor 16,45-17, la Serviciul de Urgenţe a fost adus un tânăr împuşcat în picioare (era încă lumină). În orele care au urmat, a fost adus un număr mare de răniţi şi decedaţi. Peste 100 de răniţi necesitau intervenţii de urgenţă. Spitalul nu a fost pregătit pentru o asemenea «avalanşă»”[28]. Precizarea despre primul rănit e importantă, deoarece confirmă deschiderea focului de către Armată chiar din balconul mic al Diviziei 18 Mecanizată. Faptul se află consemnat şi în Jurnalul de luptă al Diviziei, iar momentul l-am putut surprinde pe viu de la câţiva metri de locul unde s-a petrecut acest episod sângeros. Nu ştiam că asist la începutul unei vânători de oameni, care va dura trei zile...[29].

În ziarul Timişoara sunt inserate şi trei articole cu referire directă la cele petrecute în Revoluţie, de fapt, la victimele consemnate în acele zile şi despre a căror soartă nu existau decât puţine informaţii. Medicul stagiar George Radu declară că a participat în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 la trierea cadavrelor celor decedaţi. A constatat că erau opt de sex feminin, printre care o fetiţă de doi ani, şi 34 de bărbaţi, deci 42 de trupuri în total. Toate au dispărut, iar procurorii, miliţienii şi securiştii au ridicat şi documentele întocmite cu acea ocazie[30]. Alăturat, este prezentat un material semnat „Soţul”, aparţinându-i lui Ioan Bânciu. Acesta povesteşte în câteva cuvinte tragedia din familia sa, căci soţia, Leontina Bânciu, fusese împuşcată în 17 decembrie 1989, în zona Podului Decebal, dându-şi ultima suflare chiar în braţele soţului, în drum spre Spitalul Judeţean. Trei copii minori au rămas orfani de mamă, al cărei trup nu a mai fost găsit niciodată. Se apreciază că ar fi fost în lotul celor arse la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti. Ioan Bânciu are şi astăzi îndoieli în această privinţă, căci reprezentanţii justiţiei nu au reuşit să găsească dovezi indubitabile. Există o teorie cum că ar fi fost şi un al doilea transport de cadavre, iar cenuşa ar fi fost deversată-n câmp, lângă Slatina.

Documente incinerate de miliţieni  

Modul cum au înţeles unele cadre ale Miliţiei, Securităţii şi Armatei să facă represiunea actelor revoluţionare de la Timişoara s-a tradus printr-un exces de zel şi acţiuni pline de cruzime chiar în spaţiul unităţilor sanitare. Este cunoscut faptul că spitalele, în special cele cu mulţi răniţi, au fost înconjurate de forţele de ordine înarmate. Rolul ofiţerilor şi subofiţerilor a fost acela de a nu lăsa persoanele suspecte că au participat la acţiunile de  protest să părăsească unităţile de tratament fără a fi interogate, precum şi să împiedice accesul aparţinătorilor la aceste persoane. Cum s-a pus la cale acţiunea de sustragere a cadavrelor, trupele de ordine s-au dovedit eficiente şi în a împiedica accesul la date şi la personalul instituţiilor ce puteau oferi informaţii. Iată o consemnare a periodicului Timişoara din octombrie 1990, când Procesul de la Timişoara mai era încă la Timişoara: „Eroul Claudiu Vărcuş a căzut pe trecerea de pietoni aflată între Catedrală şi Cinema Capitol. Rănit, a fost ridicat şi transportat la Spitalul de Ortopedie. Dna Vărcuş, mama lui Claudiu, relatează ce i s-a întâmplat în 18 dimineaţă la Spitalul Judeţean. Cei ce aşteptau relaţii despre morţi şi răniţi au fost ameninţaţi cu arma. Nu durează mult şi, la consemnarea declaraţiei, preşedintele instanţei îi cere dnei Vărcuş să-l recunoască pe individ. Dumneaei declară că i-a văzut poza în ziar şi că miliţianul în cauză este Veverca Iosif! După ce ezită puţin în faţa boxei, femeia pune mâna pe Veverca: «Acesta e, spune ea, sigur el este!»[31]. Individul avea să fie recunoscut pentru cruzimea sa, unele dintre „faptele sale de vitejie” petrecându-se chiar la Spitalul Judeţean Timişoara. O relatare plină de dramatism va face în justiţie Ecaterina Ioana. Completul de judecată va consemna declaraţia ei de câteva fraze, o declaraţie succintă, dar revelatoare despre ceea ce s-a întâmplat în Revoluţia de la Timişoara, pe stradă, în instituţii, precum şi despre faţa de o duritate extremă a represiunii. Instanţa va consemna următoarele: „Ridicată în seara de 16 decembrie, în Piaţa Sinaia, şi dusă la Miliţia Judeţeană, împreună cu alţi arestaţi. A fost bătută în curte: «Tremuram toată, nu ştiam ce să fac de frică...». În aceeaşi noapte, pe la 4.00, spre dimineaţă, câteva femei au fost ridicate şi apoi eliberate: «Ne-au răsfirat pe străzi». Duminică, în 17, pe la orele 13.00, fiind în Piaţa Maria, a fost din nou ridicată de colonelul Sima şi dusă într-un coridor, sub pretextul «să-l vedem pe domnul Tőkés». Aici a fost lovită crunt, cu pumnul, «de mi-a ieşit o măsea şi cu o ureche nu mai aud». În 18, a fost bătută din nou, cu picioare în burtă, de un civil cu numele de Veverca, la Spitalul Judeţean, unde voia să-şi scoată un certificat medico-legal pentru bătăile îndurate anterior”[32].

Este evident că forţele de represiune au încercat să şteargă cât mai multe dintre urmele crimelor înfăptuite de ele. Au lucrat meticulos cu cadavrele protestatarilor, aşa cum aveau să procedeze şi cu o mare parte din documente. Amintim că la Clinica Chirurgie II a Spitalului Judeţean au fost ţinute evidenţe duble, aşa cum nu se proceda de obicei. Oare cine a fost atât de prevăzător, dând dovadă şi de un mare curaj, în condiţiile în care documentele medicale din alte clinici au fost confiscate şi distruse? A fost chiar un act de curaj, căci iată ce a reţinut instanţa cu referire la distrugerea documentelor: „Inculpatul col. de Miliţie Ghircoiaş Nicolae a declarat că, din ordinul g-ralului Nuţă Constantin, s-a deplasat în ziua de 19 decembrie 1989 la Spitalul Judeţean Timiş, unde, cerându-i directorului spitalului toate evidenţele privind morţii şi răniţii prin împuşcare, acesta i-a dat un număr de 12 caiete şi registre, precum şi foile de mişcare a bolnavilor de la o secţie la alta, pe care, fără să semneze de primirea lor, le-a ars împreună cu lt.-col. Corpodeanu Ioan la Inspectorat. A mai declarat că din dispoziţia aceluiaşi general, în ziua de 22 decembrie, a dus toate aceste documente la crematoriul unităţii, unde, în prezenţa sa, au fost arse de maiorul Popovici Gelu”[33].

 Lucian-Vasile SZABO

 

 

 



[1] Lucian-Vasile Szabo (coord.), Mass-media, represiune şi libertate. Revoluţia de la Timişoara în presa locală, naţională şi internaţională, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2010, p. 25.

 

[2] Procesul de la Timişoara, vol. IX, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, 2010, p. 171.    

[3] Detalii se pot afla din articolul Mistificare, limbaj de lemn şi ucigaşi, prezent în volumul Mass-media, represiune şi libertate. Revoluţia de la Timişoara în presa locală, naţională şi internaţională, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2010, p. 25.

[4] Renaşterea bănăţeană, nr. 4, 7 ianuarie 1990.

[5] A scris mult despre aceste aspecte reputatul jurnalist Ioan Crăciun, într-un serial în primele numere ale cotidianului Timişoara. Au urmat apoi dezvăluirile doctorului Octavian Onisei în aceeaşi publicaţie. La un moment dat, în calitate de redactor şef, am răspuns, prin mai 1990, invitaţiei unor cadre medicale din Clinica Chirurgie I a Spitalului Judeţean de a le asculta chiar într-una din sălile de operaţie. În altă zi am purtat o discuţie lungă, extrem de relevantă, dar cu date păstrate, în cea mai mare parte, sub tăcere, cu fosta soţie a, ulterior, profesorului Petru Ignat. Întâmplarea a făcut să-l cunosc chiar mai îndeaproape pe medicul cu pricina, internat fiind în clinica aflată sub conducerea sa. Impunea respect, dar şi teamă printre subordonaţi. Mie mi s-a părut arogant şi distant, deşi profesionalismul nu i-a putut fi contestat niciodată...

[6] Procesul de la Timişoara, vol. IX, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, 2010, p. 35.

[7] Idem, p. 36.

[8] Idem, p. 53.

[9]Memorial 1989, Buletin ştiinţific şi de informare, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, nr. 2/2007, p. 60.

 

[10] Amicul public nr. 1, nr. 4, cu dată de apariţie neprecizată, însă perioada este martie 1990.

[11] Lucian-Vasile Szabo, Copiii Revoluţiei: ucişi, răniţi, traumatizaţi, în Mass-media, represiune şi libertate. Revoluţia de la Timişoara în presa locală, naţională şi internaţională, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2010, p. 12.

[12] Procesul de la Timişoara, vol. IX, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, 2010, p. 53.

[13] Idem, p. 97.

[14] Memorial 1989, Buletin ştiinţific şi de informare, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara,  nr 2/2007, p. 56.

[15] Procesul de la Timişoara, vol. IX, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, 2010, pp. 111-112.

[16] Idem, p. 117.

[17] Renaşterea, nr. 1, 4 ianuarie 1990.

[18] Procesul de la Timişoara, vol. IX, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, 2010, pp. 55-56.

[19] Renaşterea bănăţeană, nr. 4, 7 ianuarie 1990.

 

[20] Procesul de la Timişoara, vol. IX, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, 2010, p. 97.

[21] Renaşterea bănăţeană, nr. 7, 11 ianuarie 1990.

 

[22] Idem, nr. 14, 19 ianuarie 1990.

[23] Timişoara, nr. 3, 26 ianuarie 1990.

[24] Idem, nr. 4, 28 ianuarie 1990.

[25] Procesul de la Timişoara, vol. IX, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, 2010, p. 119.

[26] Renaşterea bănăţeană, nr. 24, 30 ianuarie 1990.

[27] Idem, nr. 28, 6 februarie 1990.

[28] Procesul de la Timişoara, vol. IX, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, 2010, p. 96.

[29] Detalii se pot afla din articolul Mistificare, limbaj de lemn şi ucigaşi, prezent în volumul Mass-media, represiune şi libertate. Revoluţia de la Timişoara în presa locală, naţională şi internaţională, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2010.

[30] Timişoara, nr. 3, 26 ianuarie 1990.

[31] Idem, nr. 110, 4 octombrie 1990.

[32] Procesul de la Timişoara, vol. IX, Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, 2010, p. 114.

[33] Idem, p. 280.

 

 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia