Trandafirul

OPERAŢIUNEA TRANDAFIRUL- VAMĂ. Incendiul misterios de la C.A.P.-ul din Utvin 

 

 I s-a zis, la început, Operaţiunea Trandafirul. Dincolo de delicateţea acestei denumiri, se ascunde una dintre cele mai macabre atrocităţi din istoria omenirii.                                                                                                                                       

Dr. Marius Nicolcioiu: Între sacii cu haine, deci care s-au recuperat, s-au găsit vreo trei saci ce conţineau efecte militare. Or, militari împuşcaţi în spital n-au apărut decât după 22 sau 23[1].

                O posibilă explicaţie în legătură cu prezenţa unor efecte străine de cele ale cadavrelor din Spitalul Judeţean o poate da un bizar incendiu petrecut în aceeaşi controversată noapte de 18 Decembrie la una dintre periferiile Timişoarei.

               Conform unui raport telefonic înregistrat de Compania I de Pompieri Timişoara, în ziua de 18 decembrie, ora 20.30, este sesizat un incendiu pe Str. Ioan Slavici, la Platforma Freidorf (C.A.P., I.J.V.N.R.). Echipa de intervenţie se deplasează sub comanda cpt. Ciubotaru Alexandru şi constată că erau incendiate patru şire de paie cu posibilităţi de propagare la celelalte şire şi la adăposturile de animale din cadrul sectorului zootehnic. Tot potrivit radiogramei de incendiu, se intervine cu patru ţevi de apă pentru stingerea incendiului. Acesta a fost lichidat la ora 3.40, iar la 3.50 dimineaţa pompierii s-au retras. Între timp, la locul faptei au apărut: trei civili înarmaţi cu pistoale-mitralieră, un camion de militari de la grăniceri, un ARO alb, cu un civil, respectiv o Dacie neagră, cu primarul Moţ. Martori la eveniment au fost cei care au intervenit: Ciubotaru Alexandru – căpitan la Compania I de pompieri; lt. major Antal Zoltan; plut. Călin Mihai – subofiţer-şef pe autospeciale P.S.I.; serg.-maj. Gîrbea Cristian; Arazan Tiberiu – şef de fermă la C.A.P. Utvin – Ferma Zootehnică Freidorf; Balint Gheorghe – buldozerist la Fabrica de zahăr; Popa Georgeta – angajată în funcţia de cantaragiu la C.A.P. Freidorf (care locuia pe Ioan Slavici) şi paznicii: Costea Tamaş, Iova Iosif şi Moldovan Tănase. Cei care au sesizat au fost chiar paznicii, care susţin că au observat, în jurul orelor 20.00, că ardea depozitul de furaje, respectiv cele 5 şire de paie, concomitent, dinspre câmp spre şosea şi, când s-au apropiat, au auzit împuşcături din aceeaşi direcţie. Iosif Iova menţionează în declaraţia sa scrisă că locul de pază se afla la 200 de metri peste carosabilul Străzii Ioan Slavici faţă de locul incendiului şi, când a revenit a doua zi la lucru, au aflat că a fost trimis un buldozerist, deşi inginerul şi conducerea unităţii nu ştiau. Şi ceilalţi angajaţi-martori au observat buldozerul. Cel care mânuia acest utilaj, Balint Gheorghe, declară în scris că a primit ordin de împrăştiere a cenuşii în 18 decembrie, la ora 24, când a fost sunat şi chemat în biroul directorului Fabricii de zahăr, Botezatu Nicolae, unde se mai aflau doi lucrători de Miliţie, dintre care pe unul l-a recunoscut ca fiind cpt. Deheleanu, fratele şefului Miliţiei Judeţene.

Declaraţiile angajaţilor arată că pompierii şi militarii nu s-au grăbit să stingă flama. Mărturiile sunt, totuşi, pe alocuri, contradictorii.[2]

 Ing. Mircea Lupeş (1989, preşedinte C.A.P. Freidorf): - După-masă, spre seară, a început o ploaie torenţială de vară, cu toate că ne aflam în perioada de iarnă. După această ploaie, luni seara, spre ora şapte, şapte jumate, am fost anunţat că la Freidorf au luat foc şirele de paie. Când am ajuns aici, la linia de tramvai, să trecem cu încă cinci oameni ca să vedem de unde au luat foc şirele de paie, să ne îndreptăm spre curtea de furaje, la un moment dat, s-a tras din câmp o rafală de puşcă automată. Văzând aceasta, ne-am întors şi-atunci am început să dăm telefoane. La vreo 20 de minute au apărut şi două maşini de pompieri care, şi dânşii, s-au oprit, aici, pe marginea drumului. Pe la ora unşpe, direcţia vântului s-a schimbat, iar fumul venea către un grajd de cai. Pompierii n-au intervenit, pentru că ei erau alertaţi şi ţineau legătura prin radio, pentru că au fost informaţi că va fi atacată Calea Buziaşului, după cum ne-au spus ofiţerii de la Pompieri, că va fi atacată Calea Buziaşului şi că la şirele de paie chiar nu prea ar avea ce să facă, că nu suntem oameni destui ca să desfacem şirele la o anumită distanţă, ca să le putem izola de foc şi nu au... n-au acţionat până dimineaţa. Au ars aproape toate şirele. Noi, dimineaţa, am fost la staţie, pentru a comunica situaţia operativă a lucrărilor care s-au executat şi, la un moment dat, vine şeful de fermă şi mă anunţă că în curtea de furaje este un buldozer cu o lamă, care adună cenuşa care a mai rămas şi o face toată grămadă. El m-a întrebat dacă eu am dat dispoziţie să vină acel buldozer, zic: „Eu nu ştiu nimica, iar când se termină staţia mergem şi vedem.”

 

Într-adevăr, a fost un buldozer de la Fabrica de zahăr, cetăţeanul respectiv a spus că a fost trimis de către partid sau de cine a fost trimis şi el face lucrarea asta, ca să adune cenuşa într-un singur loc. După câteva zile, au apărut diverşi oameni, care au spus că sunt de la Medicină Legală, că au venit de la Armată, au luat probe, pentru că pe sârmele care erau, în urma focului, se vedeau nişte formaţiuni de zgură, care era lipită pe aceste bucăţi de sârmă care, spuneau respectivii că s-ar părea că ar putea să fie ceva de la... ar fi fost de origine animală. Pe urmă au spus că... ne-au întrebat dacă am avut, cumva, aruncaţi viţei, în curtea de furaje, sau câini morţi. Am zis: „Dom’le, noi n-am avut aşa ceva aici[3]!”

Aşadar, nişte şire de paie au ars până n-a mai rămas nimic, deoarece teroriştii misterioşi trăgeau şi nu lăsau pompierii să-şi facă datoria. Apoi, nechemat de nimeni, apare un buldozer care netezeşte cenuşa. Aceasta ar putea fi explicaţia referitoare la prezenţa unor haine din altă parte, între sacii cu efectele victimelor. Şi nu există nicio îndoială că şi acestea ar fi fost făcute să dispară, mai apoi, dacă roata istoriei nu s-ar fi întors. Conform unui proces-verbal întocmit, la 21.01.1990, de căpitanul de justiţie Anghel Adrian, din cadrul Procuraturii Militare Timişoara, acesta, însoţit de conf. dr. Dressler Milan de la Laboratorul de Medicină Legală Timişoara şi de Popovici Gelu, şeful Laboratorului Criminalistic al Poliţiei Timiş, se deplasează, la data de 21 şi 22 ianuarie 1990, la C.A.P. Utvin – Freidorf, fiind sesizaţi de un incendiu de proporţii care ar fi fost declanşat de elemente teroriste, existând suspiciuni că ar fi fost arse cadavrele unor persoane. 

 „Am constatat că ferma cu mai multe grajduri şi baza furajeră e dispusă în zona vestică a municipiului Timişoara. Pe această bază furajeră au fost depuse, anterior producerii incendiului, 4 şire de paie pe direcţia Nord-Sud, iar una pe direcţia E-V, care au fost adunate cu ajutorul unui buldozer. În cenuşa de la paie au fost găsite şi resturi carbonizate, de natură necunoscută, care au fost trimise la analiză. În timpul cercetărilor, la faţa locului s-a întocmit o planşă fotografică ataşată la prezentul proces-verbal.[4]

Biroul de Criminalistică din cadrul Poliţiei judeţului Timiş îi înaintează, la 25.01. 1990, Procuraturii Militare o adresă şi, alăturat, o planşă-foto conţinând 18 fotografii reprezentând probe de la faţa locului şi rezultatele verificărilor din perimetrul C.A.P. Freidorf din Timişoara, efectuate la 20 şi 21.01.1990, adresă semnată de col. Radu Motica – şeful Poliţiei Judeţene, şi maior Gelu Popovici – şeful Biroului Criminalistică. Conform Institutului Medico-Legal Bucureşti, prin Buletinul de analiză nr. 40 (6.03.1990), rezultatul Laboratorului de Serologie îi indică Procuraturii Militare Timişoara că: „în cei doi saci de cânepă cu resturi carbonizate nu se găsesc cărbuni de origine umană şi nici resturi carbonizate de porc, bou şi cal. Reacţiile resturilor carbonizate cu serurile anti-om, anti-bou, anti-cal sunt negative.” La 25.06.1990, Procuratura Militară Timişoara revine, pentru a treia oară, la adresele din 25.01 şi 2.03 1990 şi îi solicită Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” – Bucureşti „să efectueze expertize de specialitate, în urma cărora să se pronunţe asupra provenienţei cantităţii de zgură trimisă spre examinare, cu rugămintea de a i se comunica rezultatul de urgenţă.” Prin Ordonanţa Procuraturii Militare Timişoara se pronunţă, la 26.11.1990, neînceperea urmăririi penale. Asta după ce maiorul de justiţie Anghel Adrian, procuror militar la Timişoara, examinând materialul privind incendiul care a avut loc cu ocazia revoluţiei din decembrie 1989, constată, din cercetări, că la data de 18.12.1989, în jurul orelor 20.00, „persoane neidentificate au dat foc la şirele de paie de la ferma zootehnică Freidorf, aparţinând de C.A.P. Utvin – judeţul Timiş.“ Incendiul a avut la bază o acţiune intenţionată, fiind aprinse simultan patru şire de paie care, prin propagare, prezentau pericol deosebit, întrucât, în imediata vecinătate, se afla staţia de îmbuteliere pentru aragaz, precum şi grajdurile. La faţa locului s-au deplasat trei maşini de intervenţie ale Companiei de Pompieri Timişoara, care au lichidat focul în dimineaţa zilei de 19.12.1989. La generarea incendiului s-au folosit substanţe inflamabile, care au grăbit arderea, mărind intensitatea şi puterea calorică. Existând temeri că în acel loc ar fi fost arse cadavrele unor persoane decedate în zilele anterioare prin împuşcare, s-au făcut investigaţii, de la locul incendiului fiind ridicate mai multe resturi carbonizate, ce au fost trimise spre examinare la Institutul Medico-Legal Bucureşti. Din adresa A.11/677 din 6 martie, a acestui institut, rezultă că resturile carbonizate trimise spre analiză nu sunt de origine umană sau animală. Având în vedere situaţia şi dat fiind faptul că autorii nu au fost identificaţi, neexistând probe că aceştia ar fi militari, în baza prev. art. 228 al. 6 combinat cu art. 10 lit. a Cod procedură penală, precum şi ale art. 30 lit. a, 42 şi 45 Cod procedură penală , se dispune:

-   Neînceperea urmăririi penale cu privire la pretinsa incendiere a unor cadavre.

- Declinarea competenţei soluţionării cauzei privind incendiul în favoarea Procuraturii locale Timişoara, căreia i se trimite dosarul, împreună cu un exemplar din prezentul act procedural.

=

 

Focurile de la Freidorf au constituit un subiect exploziv, care i-a atras jurnalistului Iosif Costinaş duşmănia multor politruci şi foste cadre M.I. O enigmă încă neelucidată. Au rămas doar casetele înregistrate, ca şi agenda plină de însemnări, ce arată volumul de muncă pe care Costinaş, împreună cu studenţii lui, l-au depus pentru a descifra misterul incendiului din Freidorf. Este vorba de 20 de cadavre ce au fost arse în decembrie 1989, într-o localitate din imediata vecinătate a Timişoarei. Ce s-a petrecut, de fapt? (Lucia Hossu-Longin)

I.C.: - În noaptea, seara, de fapt, de 18 spre 19 decembrie 1989, s-a produs un incendiu acolo. Deci era vorba de cinci şire de paie mari, înalte...

Lucia Hossu-Longin: - Ale C.A.P.-ului din Freidorf ?

I.C.: - ...ale C.A.P.-ului din Freidorf. Paznicii, care se aflau la o distanţă de 150 de metri de aceste şire, au văzut o lumină orbitoare. Prima dată au crezut că e vorba de un scurt-circuit sau, mă rog, o flamă care se mai întâmplă la troliul de tramvai; pe urmă şi-au dat seama că e complet altceva, pentru că şirele au început să ardă aproape simultan. Culmea este că paiele erau ude. În noaptea de 17 spre 18, după cum, probabil, ştiţi, pe la ora patru, a început o ploaie torenţială, ca de vară. Şi, sigur, cei doi paznici au luat-o la fugă spre şire. În momentul când au ajuns pe la jumătatea distanţei, a început să se tragă în ei. Deci asta am investigat foarte serios, era vorba de armă calibru mic, deci după păcănit, şi oamenii s-au speriat, s-au trântit pe burtă, au revenit la casa unde stăteau ei, deci unde aveau, de fapt, şi mâncau şi mai dormeau acolo şi au început să dea telefoane. Au dat telefoane, l-au chemat pe şeful C.A.P.-ului, care a dat, prima dată, telefon la pompieri; după aceea, au dat telefon la miliţie, de la miliţie au primit un răspuns neaşteptat: „Lăsaţi, că ştim noi ce-i acolo!”. Între timp, au venit pompierii, au început să vină diverse maşini. La un moment dat, a venit Moţ Petru, primarul oraşului, le-a spus la pompieri să nu stingă. Sigur că era greu de intrat cu maşinile acolo, lumea care trecea... Aşa, muncitorii de la Fabrica de zahăr n-au fost lăsaţi să iasă din schimb. Acolo era Ion Deheleanu, şeful Miliţiei judeţului. Şi a durat incendiul ăsta câteva ore bune. Sigur, eu am fost şi, până la urmă, am discutat şi cu un ofiţer de pompieri care era acolo şi care mi-a zis cu mult subînţeles: „Domnule, paiele ude nu ard!” Ce s-a întâmplat? Printre altele, s-a găsit un tub lung de vreo 25-30 de centimetri şi cu un diametru de vreo 6 centimetri, pe care era scrisă o formulă chimică. Oamenii au presupus că în el a fost o substanţă, deci eu am... nişte tehnicieni de la „Solventul”, o substanţă gen napalm. Şi incendiul, aşa cum v-am spus, a durat câteva ore; a venit armata, pompierii au plecat, lumea n-a fost lăsată, şi dimineaţa Moţ a dat dispoziţie să vină un buldozerist... L-au trezit noaptea din somn pe buldozerist. Am vorbit şi cu el. A venit de la Fabrica de zahăr cu buldozerul şi i-a dat dispoziţie să facă, ca şi cum ar fi fost teren arat, deci cenuşa şi tot... să bage lama ş.a.m.d. Omul, într-adevăr, s-a conformat, a adunat cenuşa, dar, între timp, au venit nişte oameni, n-au lăsat pază, iară e ciudată treaba asta... Şi au început, încet-încet, să scormonească şi, într-adevăr, au găsit oase. Au găsit tibii, rotule. Chiar este o declaraţie a cuiva care a găsit un pantof în care mai era şi o bucată de picior. Şi nu mai spun că în tot cartierul mirosea a carne arsă. În paralel cu şirele de paie s-a dat foc la... era un depozit de anvelope al C.A.P.-ului, la o distanţă relativ mică, şi ardea şi ăla foarte tare şi, bineînţeles, ca să... ştiu eu, mirosul ăla de cauciuc ars... , dar oamenii au simţit lucrul ăsta. Revin la cei doi care au venit să mă contacteze şi mi-au spus: „Domnule, a mirosit a carne arsă până dimineaţa. Ei, s-au adunat lucrurile astea... Şi oamenii au început să facă demersuri la procuratură. În sfârşit, s-au mişcat procurorii, s-au dus acolo, au luat toate probele, deci oamenii au adunat în pungi de nylon oase, au luat toate probele, au luat şi tubul acela. Eu, fiind acolo şi reconstituind lucrurile, mi-am dat seama exact care a fost mişcarea: gardul din spatele C.A.P.-ului a fost culcat şi pe acolo presupun că au fost duse cadavrele şi în saci de nylon au fost băgate. S-au scos din şire, dintr-o şiră, mai precis, baloţii, care erau, mă rog, pătraţi, cubici, şi s-au băgat cadavrele acolo. Deci asta este concluzia mea. În rămăşiţele pe care am mai ajuns eu cu studenţii să le găsim, tot de la nişte oameni de-acolo, deci un fel de zgură era, sigur că am găsit şi nylon topit. Am dat să se analizeze această zgură, s-a făcut microanaliză electronică şi s-au găsit elemente din corpul uman: fier, potasiu, calciu, magneziu, fosfor ş.a.m.d. La relativ scurt timp de când am început noi investigaţia asta, a venit o echipă de la Tokyo, de la o televiziune centrală, cred că televiziunea lor naţională, şi m-au contactat. Le-am dat un student, s-au dus acolo, au filmat şi au primit şi ei nişte zgură de la oameni. Oamenii nu le-au dat declaraţii lor, pentru că le-a fost frică. Deci eu sunt singurul care le-a spus ce şi cum. Nu eram gata cu investigaţia. Şi au făcut şi ei analize şi m-au sunat de la Tokyo, deci translatoarea lor şi mi-a spus: „Da, domnule, şi nouă ne-a ieşit tot aşa.[5]

Dincolo de aceste informaţii rămase supoziţii fără probele materiale pierdute, rămân faptele: 44 de cadavre au fost luate din morga Spitalului Judeţean Timişoara, spre a fi transportate la Bucureşti. Acţiunea e botezată, inofensiv, „Trandafirul”. Lipsa unei reconstituiri obiective a făcut ca la adresa personalului medical al spitalului să se lanseze numeroase acuze privitor la ajutorul pe care cadrele medicale l-ar fi acordat miliţienilor şi securiştilor participanţi.

Dr. Marius Nicolcioiu: - Eu nu ştiu cine ar fi avut curajul să se opuie, că atuncia, dacă te opuneai, luai locul alături de ăia mulţi! Dumneavoastră ştiţi că s-au întocmit liste nominale cu cei care au fost prezenţi în noaptea acea în spital? Nu cu cei care au fost absenţi. Nu aia i-a interesat[6]!

 

Pe lângă acestea, trebuie spus că toată lumea din spital ştia un lucru adevărat: morga era aglomerată, iar acţiunea a avut ca scop degajarea şi transportarea cadavrelor la I.M.L. Acestea au fost încărcate, în toiul nopţii, într-o autofrigorifică, operaţiunea desfăşurându-se la adăpostul întunericului şi sub paza trupelor de securitate. Şoferul maşinii nu a ştiut nimic, conform informaţiilor vehiculate. I-au fost înmânate cheile maşinii abia la Miliţie, unde fusese obligat să aştepte toată noaptea. Pare cel puţin ciudat că executanţii se foloseau de un civil. La fel făcuseră şi în spital, unde au insistat ca directorul instituţiei să asiste la trierea cadavrelor. În zorii zilei de 18 decembrie, izoterma condusă de un civil, care nu ştia ce transportă, pleacă spre Bucureşti, pe ruta: Sibiu – Vâlcea – Piteşti. Acesta era însoţit de un autoturism al Securităţii. În momentul în care cei de la Timişoara, plecaţi cu o izotermă şi cu o Dacie care aparţinea Miliţiei din Timişoara, ajung la Kilometrul 36 din apropierea Bucureştiului, este preluată de o altă echipă de la Direcţia Economică a Miliţiei din Bucureşti, de alţi executanţi care nu ştiau nimic ce s-a petrecut înainte. Este preluată izoterma, cu alte două maşini Dacii, şi acţiunea, de aici încolo, se numeşte „acţiunea Vama”. La Bucureşti, doi ofiţeri superiori din Miliţie primesc ordin să întâmpine la Kilometrul 36 o izotermă cu, citez: „nişte colete cu ajutoare sosite din străinătate, care urmează să fie distruse la vama Antrepozite”. Ajunsă la locul întâlnirii, izotermei avea să i se schimbe numerele de înmatriculare, iar macabrei acţiuni numele din „Trandafirul” în „Vama”. La sosirea în capitală, şoferul este trimis la hotel, iar locul său este luat de un subofiţer. Este noaptea dinspre 18 spre 19 Decembrie. Fără a se cunoaşte ce s-a întâmplat cu izoterma în acest timp, se ştie că destinaţia a fost schimbată, şi transportul ajunge marţi, 19 Decembrie, la ora 17.00, la Crematoriul „Cenuşa”, care avea un director securist. Secţia 14 Miliţie primeşte ordin să înconjoare zona şi să interzică accesul în împrejurimi. Pentru personalul crematoriului, unul dintre însoţitori, colonelul Baciu, din Inspectoratul Miliţiei, se dă drept medic şi inventează o catastrofă. În cursul nopţii, se efectuează incinerarea cadavrelor, fără nicio formalitate. Manipulanţii declară că morţii erau tineri, între 30 şi 40 de ani, majoritatea împuşcaţi, tăiaţi de baionete sau cuţite, doi cu capetele sparte, iar unii aveau mâinile sau picioarele legate. Pentru sinistra manoperă, cei cinci muncitori primesc câte un plic cu două mii de lei şi sfatul: „Un pas greşit, şi sunteţi lângă cei morţi!”. „Înainte de a se trece la arderea cadavrelor, inculpatul colonel de Miliţie Baciu Ioan a înmânat câte 2000 lei muncitorilor: Mititelu Mihai, Bocioacă Ştefan Nicolae, Câmpeanu Grigore, Iordan Gheorghe şi Zâmboianu Gheorghe, care urmau să efectueze incinerarea, punându-i să semneze angajamente de a nu divulga secretul acelei operaţiuni[7].”

Trupurile sunt transformate în fum şi cenuşă. Fumul se răspândeşte în aer, iar cenuşa este colectată în patru tomberoane. La ora 10.00, i se raportează generalului Nuţă îndeplinirea ordinului. Tot atunci, cele patru tomberoane sunt preluate de căpitanul Dorel Nuţă cu o furgonetă. Acesta, în jurul orei 12.00, deversează cenuşa într-o gură de canal, lângă Popeşti-Leordeni.

Mihaela Ferkel, văduvă: După două, trei zile, iarăşi am mers împreună cu fratele soţului la spital, atunci am aflat. Atunci am aflat că au fost duse cadavre. Pretextul – se zice că au fost duse la Bucureşti nişte colete din străinătate[8].

Ioan Bânciu, văduv: Abia în ianuarie am primit o ştire oficială din partea Procuraturii că 40 –  la început, pe urmă 44 – de cadavre au fost transportate la Bucureşti şi arse la Crematoriul „Cenuşa”. Noi, timişorenii, ne căutam morţii prin gropile comune care s-au descoperit în ianuarie, în Cimitirul Eroilor, în Cimitirul Săracilor; era vorba de „trenul groazei”, „trenul morţii”, care s-o descoperit, un vagon cu morţi, la gara mică, se ştia că la paiele de la Freidorf s-au ars cadavre, toată Timişoara ştia, cercetări nu s-au făcut şi nu s-au mai găsit alţi morţi, decât cei care au fost identificaţi ca fiind duşi la Bucureşti şi arşi la Crematoriul „Cenuşa”. Despre 19 se ştie c-au furat cadavrele de la Spitalul Judeţean, au fost duse la Popeşti-Leordeni într-o dubă frigorifică; ulterior, am aflat că au fost două dube frigorifice, deci de la Judeţean numai una plecată, alta pleca din altă zonă a Timişoarei; eu ştiu sigur că de la Podul Decebal s-au ridicat cadavre de pe caldarâm de către Armată, Armata nu le-a dus la Spitalul Judeţean, unde le-o dus, numai ei ştiu... iar ulterior, după ce am aflat adevărul despre Crematoriul „Cenuşa”, mult mai târziu, despre unde s-a aruncat cenuşa, am făcut o serie de marşuri în Bucureşti, organizate de „17 Decembrie”, unde eram vicepreşedinte şi mergeam ca să ni se spună adevărul. Acest adevăr despre „Cenuşa” l-am aflat abia în 1991, luna martie sau aprilie ’91 când am făcut un mare marş din Timişoara la Bucureşti... avem un film cu procurorul Voinea, când s-a deplasat la Popeşti-Leordeni... Era iarnă, erau gunoaie în jurul canalului, acolo i s-au pus multe întrebări, a răspuns cum a putut… se pare că ăsta e, deci acolo s-a aruncat cenuşa a 43 de cadavre... Dar noi, urmaşii, după declaraţii ulterioare, când se spune că şi la Slatina a ajuns o altă maşină cu morţi... cea de a doua, dar au plecat deodată, numai una s-a defectat şi n-a mai putut să ajungă la Bucureşti şi atunci au hotărât să se oprească în Slatina, un punct care era foarte bine organizat de către Ceauşescu...

L.K.: - Câte cadavre ar fi fost acolo?

I.B.: - Acolo se zice c-ar fi fost 38, 39 de cadavre în maşină...

L.K.: - Care figurează „dispăruţi” pe listele oficiale întocmite, ulterior, aici?

I.B.: - Nu, tocmai că...

Kratochwill: - Sau nu figurează defel, sunt dispăruţi-dispăruţi ?

Bânciu: - Nu figurează defel, pentru că mulţi aparţinători din ţară veneau la Timişoara să-şi caute morţii şi erau trimişi înapoi acasă, fără să li se dea nicio informaţie. Deci se pare că s-au inversat maşinile. Maşina care a plecat de la Penitenciar sau de undeva cu cadavre din 16 noaptea şi din 17 ziua, din cadrul Armatei, chiar, care s-au ţinut secrete, a ajuns la Popeşti-Leordeni, şi cealaltă maşină s-a împotmolit la Slatina[9].

 
 „Mă îndeamnă morţii să rostesc adevărul!”
 

Iată ce îi declara vicepreşedintelui Memorialului Revoluţiei, Ioan Bânciu, la 16 ani de la evenimente, martorul ocular Soare Constantin din Slatina, el însuşi victimă a regimului comunist, încă din 1981, când a fost condamnat de Tribunalul Militar pentru greva minerilor din 19 octombrie 1981. Crunta experienţă şi-a destăinuit-o şi într-o publicaţie din Slatina.

Soare Constantin (Osica de Sus, judeţul Olt): - În ziua de 16, am plecat cu vărul meu, Soare Virgil, spre Timişoara, la Procuratura Militară, pentru a mă interesa dacă mi se pusese interdicţia de a părăsi judeţul. La orele 9.30, când am ajuns, am văzut cordoanele Miliţiei şi Armatei, care controlau toate maşinile ce intrau în Timişoara. Între orele 10.00 şi 11.00 dimineaţa, am ajuns pe strada unde era sediul Procuraturii Militare Timişoara. Am coborât la o distanţă de 50 de metri de clădire şi am mers pe jos, pentru că vărul nu a putut parca acolo. Am fost oprit de patru bărbaţi îmbrăcaţi în haină de piele, lungă până la genunchi, care m-au legitimat şi m-au întrebat unde merg. M-au invitat să intru într-o dubă, să mă ducă ei la Procuratură. Când am intrat în maşină, am fost lovit în cap cu un obiect contondent şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, eram într-o maşină plină cu morţi, într-o beznă totală. M-am trezit într-un zgomot asurzitor făcut de maşina care ne transporta. Norocul meu a fost că aveam capul deasupra celorlalte cadavre, iar corpul meu se afla sub celelalte corpuri neînsufleţite, în jurul meu fiind un miros îngrozitor. Făceam eforturi mari să încerc să mă mişc, să-mi eliberez mâinile, încercând să-mi dau seama ce căutam alături de acele cadavre în acea maşină. Am reuşit să ies de sub cadavre şi am mers pe burtă peste toate cadavrele ude, crezând că sunt morţi înecaţi. Am încercat să mă mişc şi am pus mâna pe un cap de mort, în timp ce mă duceam către cabina şoferului să bat, ca să mă audă cineva şi să mă scoată afară. La un moment dat, am auzit pe cineva vorbind cu altcineva: „Ce facem, că s-a rupt cardanul de la maşină! Şi avem greutate... trebuie să mergem să le ascundem undeva!... Nu putem duce cadavrele la Penitenciarul Craiova, pentru că sunt în rebeliune deţinuţii!” Din acel moment, mi-am dat seama că, de când am intrat în Timişoara, ceva nu e în regulă şi, tot atunci, mi-am amintit de Motru 1981, când tot oraşul era în stradă, dar numai cei din exterior nu ştiau nimic. Îmi veneau în minte tot felul de idei pentru a scăpa din maşină. Am tras câteva cadavre spre uşa maşinii, ca să o pot forţa să se deschidă. După o vreme îndelungată, maşina a oprit din nou. S-au auzit, iar, vocile care ziceau: „Unde trebuie să ajungem?” „Vezi că trebuie să ajungi la Spitalul Judeţean Slatina!”. Maşina a plecat, din nou, la drum. M-am tras lângă peretele din stânga maşinii şi m-am acoperit cu un cadavru. Când maşina a oprit, cineva a deschis uşile şi a zis: „Aşează şi tu pe cei de acolo, vezi să nu se ia cineva de tine!”, dar, de data asta, discutau în şoaptă. Când am auzit o voce cunoscută, mi-am dat seama că suntem la Spitalul Judeţean Slatina. Şi cineva de-afară zicându-i: „De ce întârzii atât de mult? Mişcă-te repede şi închide dracu’ uşile odată că ne văd ăştia aici!”. Iar cel din maşină a zis: „Sunt multe cadavre care blochează uşa!” Eu i-am pus mâna pe picior şi a scos un strigăt mic, iar eu, de teamă, i-am zis în şoaptă: „Gică, sunt eu, Soare de la Intim!” şi l-am rugat să mă salveze. Mi-a zis să stau un pic liniştit, apoi s-a întors şi mi-a spus: „Dă-te urgent jos şi du-te în stânga mult, spre gard!” Norocul meu a fost că era întuneric. Depărtându-mă, am văzut că erau două maşini frigorifice... În 22 decembrie, dimineaţa, la 6,20 minute, am ajuns la Slatina. Pe la ora 8.00, m-a căutat Gică de la morgă, cel ce m-a salvat, zicându-mi: „Soare, numai un Dumnezeu a fost la mijloc! Era să te prindă! Te-au văzut în curte şi au întrebat cine e ăla care se plimbă şi le-am spus să te lase în pace, că este un bolnav de TBC... Erau foarte agitaţi. Maşina care te-a transportat pe tine am înţeles că se duce la Bucureşti, dar una au tractat-o cei de la Şcoala de poliţie şi acuma cred că acolo sunt cadavrele. Am venit să nu cumva să spui la cineva că te-am dat jos din maşină[10]!”...

Martorul nostru, cuprins de efervescenţa descătuşării, s-a implicat sufleteşte în ceea ce se petrecea în ţară. A plecat în 24.12.1989 la Bucureşti, a fost la Televiziune, s-a implicat în probleme organizatorice ale tineretului F.S.N. şi, prin ironia sorţii, a dat ochii cu unul dintre şoferii celor două frigorifice, care avea un dosar ce trebuia să ajungă la Ministerul de Interne. S-a încercat să-i fie cumpărată tăcerea cu o carieră de poliţist. Nu a avut astâmpăr, a preferat independenţa. Soare Constantin a aflat mai multe în timpul detenţiei.”

Soare Constantin: „Nu am avut linişte, pentru că şoferul dispăruse. Nu mai răspundea la telefoane.”

 În 20 mai 1990 săvârşeşte intenţionat un delict, pentru a ajunge în puşcărie. Află că de la Carbonoase Slatina au ieşit cinci damigene cu acid sulfuric pentru morţii de la Spitalul Judeţean şi Penitenciarul Popa Şapcă din Timişoara. Mai precis, în 15 decembrie 1989, a avut loc şedinţa Consiliului Executiv al Comitetului P.C.R. din Slatina, în cadrul căreia s-ar fi decis să se trimită muncitori cu bâte la Timişoara şi s-a dat ordin să se confecţioneze bâte la I.P.S.P. Slatina, Alro Slatina, Electrocarbon Slatina, iar muncitorii au fost luaţi cu forţa de la întreprinderi şi duşi cu trenurile, de ochii lumii. Tot din Slatina au fost trimise şi trupe speciale, sub comanda căpitanului Dobrinoiu Gheorghe. Tot ceea ce a ştiut i-a destăinuit unui procuror militar care l-a interogat în Penitenciarul din Craiova. Dar susţine că au căzut de acord reciproc să nu-şi pună vieţile şi familiile în pericol. În august 1991, Soare Constantin a părăsit ţara cu destinaţia Elveţia, având în buzunar 3000 de lei de la tatăl său, bani agonisiţi din tăiat trestie şi papură. Aici, soarta i l-a scos pentru a treia oară în cale pe şoferul autofrigorificei în care a fost aruncat în 16.12.1989, la Timişoara... „În octombrie, m-am întâlnit, în oraşul Zürich, când dădeam interviul de azilant politic, cu „şoferul” de la Şcoala de poliţie şi cu Mihai Lupoi, actualul senator P.R.M., cărora le-am zis: „Nu o să stau aici, mă întorc să mă lupt cu Securitatea, cu cei care au făcut masacrul!”. Soare Constantin s-a întors în ţară, are propria familie, este unul dintre liderii de sindicat de la Alro Slatina, dar „morţii îl îndeamnă să găsească vinovaţii, ca să-şi găsească şi ei liniştea”.

Că au fost mai mulţi morţi sustraşi decât cifra oficială vehiculată, adică 44, şi două autofrigorifice, nu una, susţin şi alţi martori oculari:

M.C., rănit: - În data de 18, după ce m-au operat, seara, am văzut cum i-o încărcat pe ăia arşi, la Bucureşti. Tot salonul şi toţi doctorii.

L.K.: - Ce aţi văzut?
M.C.: - Vedeam, că ne uitam pe geam. Şi erau pe culoar...
L.K.: - Dar unde aţi fost internat ?

M.C.: - La Chirurgie. La etajul III. Erau câte doi soldaţi la fiecare capăt şi la intrare, pe mijloc. La fiecare etaj.

L.K.: - Şi aţi avut vedere bună?

M.C.: - Am văzut de pe geam, că am mers în salonul de vizavi, că se vedea Morga. Ne uitam toţi bolnavii şi doctorii cum încărcau, era un tir, o durat o jumătate de oră până o dat cu spatele înapoi. Se vedea că nu era un şofer de profesie. Cred că era un amator.

L.K.: - După ce v-aţi dat seama... manipula greu?

M.C.: - Păi, a durat juma de oră ca să dea cu spatele 50 de metri! Până la intrare. Şi, acolo, unul din bolnavi o numărat până pe la vreo 70. După aia n-o mai numărat. N-o mai putut să mai numere.

L.K.: - Cadavre?
M.C.: - Da, în cearşafuri albe...
L.K.: - Cum arătau persoanele acelea?
M.C.: - Erau militari.

L.K.: - Şi dintre medicii care se uitau alături de pacienţi, acolo, cine era? 

M.C.: - Chiar actualul director, Avram.
L.K.: - Şi dânsul a văzut cum sunt sustrase?

M.C.: - Sigur! Şi el, şi asistentele, şi a mai fost un doctor, era un băiat tânăr... neamţ, nu ştiu cum îl chema, dar, oricum, se poate verifica.

L.K.: - Cât a durat operaţiunea asta de sustragere a cadavrelor?

M.C.: - Păi, a durat în jur de vreo… aproximativ două ore.[11]

Şi alţi răniţi care au fost spitalizaţi în acea noapte la Judeţean confirmă cele spuse mai sus. Unii susţin că au văzut două autovehicule de transport parcate la Morgă. Alţii chiar că s-a încercat asasinarea lor în spital, de asistente deghizate:

Mureşan Dumitru, rănit în 24 decembrie 1989, internat la Spitalul Judeţean: M.D.: - În timp ce am fost la reanimare, în perfuzie, o venit cineva noaptea şi mi-o scos perfuziile. Vă daţi seama! Cineva mi-a purtat sâmbetele. Mi-a smuls perfuziile, noroc am avut cu domnul Bărbat Vasile şi cu Marius. Ei or văzut şi era soneria acolo. Mai erau trei. Dintre care unul a murit. Şi o apăsat pe sonerie şi o venit imediat infirmiera şi o băgat alarmă în tot spitalul ... 

L.K.: - Au văzut cine era?

M.D.: - Au văzut Vasile şi Marius un bărbat. Şi-atunci, ei or apăsat, că altfel eram mort în dimineaţa aia…O persoană... a zis că a fost sută la sută bărbat. Avea halat şi perucă. 100%. Că s-o văzut că-i prea solid. Pus numai perucă şi... aşa, simplu, şi a şters-o. Şi până ce or apăsat ăştia pe alarmă, nu ştiu, l-or găsit, nu l-or mai găsit, nu ştiu. După aceea, ei mi-or spus ce s-o întâmplat. Or venit asistentele şi mi-or pus înapoi perfuziile, că altfel dimineaţă eram saluti tutti... dus[12]!

Inculpatul Ghircoiaş Nicolae recunoaşte că la spital nu i se permitea niciunei persoane să viziteze răniţii şi să-şi caute morţii şi că a participat la scoaterea cadavrelor de la morgă: „Bănuiam că se urmărea ca prin personalul spitalului să nu se cunoască situaţia exactă a numărului victimelor decedate. După ce s-au încărcat primele cadavre, unul din ofiţerii care transportau cadavrele a venit şi i-a spus lui Corpodeanu să ia măsuri de stingere a luminii din curte, deoarece se poate vedea ce se poate face acolo…”

„În cursul nopţii de 19 spre 20 decembrie 1989, cât şi a doua zi, cele 40 de cadavre au fost incinerate în Crematoriul «Cenuşa» din Bucureşti, iar cenuşa a fost încărcată în patru tomberoane şi apoi aruncată într-o gură de canal de pe raza comunei Popeşti-Leordeni[13].”

Din Rechizitoriul Procuraturii Militare Timişoara – 5 februarie 1990.

 

Au dat ordinul: Elena Ceauşescu, Emil Bobu, Tudor Postelnicu.

Au primit ordinul, au dat dispoziţii şi au organizat: generalul Macri, generalul Nuţă, generalul Mihalea.

Participanţi la Timişoara: colonelul Ion Corpodeanu – adjunct al şefului Miliţiei Timiş; colonelul Gheorghe Ghircoiaş – şeful Institutului de Criminalistică, împreună cu o echipă de 50 de ofiţeri de Miliţie – Judiciar; medici legişti şi procurori;

Participanţi la Bucureşti: colonelul Petre Mohariu, adjunct al comandantului Inspectoratului General al Miliţiei;

Gheorghe Banciu (ofiţer de Securitate) – administratorul Cimitirului „Bellu”;

Iosef Emilian Zamfir (ofiţer de Securitate) – directorul Crematoriului „Cenuşa”.

Căpitanul Dorel Nuţă a vărsat cenuşa în canal.
 

Dacă la Crematoriul „Cenuşa” au ajuns 44 de cadavre ale unor persoane cu vârste între 17 şi 54 de ani, dintre care cinci neidentificate (20-50 de ani) şi unul dat dispărut (aşa cum reiese din Tabelul nominal întocmit de Procuratura Militară Timişoara şi semnat de maiorul magistrat Romeo Bălan, prim-procuror militar la acea dată), unde au ajuns cadavrele celorlalţi dispăruţi? Sunt mărturii clare că au fost sustrase mai multe cadavre. Conform unora, o parte dintre cadavrele celor dispăruţi a ajuns la Slatina. Unde au ajuns morţii strânşi de Armată şi victimele din după-amiaza de 17, rezultate din altercaţia de la „Continental” şi Comitetul Judeţean de Partid şi, mai cu seamă, de la Podul Decebal din seara de 17 şi din Calea Girocului? Incendiul din Freidorf s-a petrecut după acest masacru şi după ce s-au înregistrat alte victime în 18 decembrie. Prea multe, pentru a li se şterge urma. De ce să se fi dat foc la baloţii de paie? Pentru distrugerea locaţiei? Ca diversiune? Diversiune pentru ce sau pentru cine? De ce tocmai în seara de 18 Decembrie, când au fost sustrase cadavrele de la Judeţean? De ce organele de anchetă nu au făcut referire la meşele (perucile) găsite aproape intacte printre baloţii de paie arşi, alături de acel tub cu substanţă inflamabilă şi fragmente din oase? Aceste aspecte denotă că nu a fost o diversiune sau o banală joacă cu tentă piromană, ci o tentativă clară de ştergere a unor urme de crimă. Dacă în Timişoara se găsesc destui oameni care să relateze ce s-a întâmplat, tăcerea din jurul subiectului te loveşte în Bucureşti. În opt ani, a fost schimbat complet personalul Crematoriului „Cenuşa” şi al secţiei 14 de Poliţie, iar toţi ceilalţi executanţi răspândiţi, trecuţi în rezervă, pensionaţi sau, pur şi simplu, nu sunt de găsit. Totuşi, istoria îi va consemna. Cert este că termenul „colet” a fost folosit şi de securiştii care degajau în Bucureşti. Dovadă sunt interceptările convorbirilor redate într-un film Sahia. O copie a acestuia există şi în Fondul documentar video al Memorialului Revoluţiei.

           
          Liza Kratochwill
 

 


[1] Fragment din interviu cu dr. Marius Nicolcioiu care condus Comisia de anchetă a evenimentelor petrecute în Spitalul Judeţean. Fond documentar video, AMR.

 

[2] Dosarul conţine copie după procesul-verbal întocmit de Procuratura Militară Timişoara, alături de declaraţii de martor şi probe găsite la faţa locului, respective materiale recuperate: fragmente de os, meşă (perucă), tub cu substanţă inflamabilă, resturi textile etc., precum şi rezulatele analizelor de laborator şi concluziile anchetei. Fond Documentar AMR.

 

[3] Fragment din declaraţia ing. Mircea Lupeş, Fond documentar AMR.

[4] Ibidem.

[5] Interviu realizat de Lucia Hossu-Longin, Fond documentar video, AMR.

[6] Fragment interviu, Fond documentar AMR.

[7] Din Rechizitoriul Procuraturii Militare Timişoara, 29 martie 1990

[8] Fragment din interviu, Fond documentar video, AMR

 

[9] Fragment din interviu, Fond documentar video, AMR

 

[10] Fragment din interviu, Fond documentar AMR.

[11] Fragment din interviu, Fond documentar video, AMR.

[12] Fragment din interviu, Fond documentar video, AMR

[13] Din Rechizitoriul Procuraturii Militare Timişoara – 5 februarie 1990, Fond documentar, AMR

 

 

 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia