Revolutia in presa

Revoluţia de la Timişoara şi Revoluţia în presă-Contribuţii la istoria jurnalisticii în Banat

 

În timpul Revoluţiei de la Timişoara, înainte şi după fuga cuplului Ceauşescu, presa locală s-a regăsit cu greu. Meritorie este publicarea Manifestului Frontului Democratic Român, în 21 decembrie 1989, dar despre o publicaţie închegată nu poate fi vorba. Marcel Tolcea contribuise la apariţia Manifestului, iar în 22 decembrie a revenit în tipografie cu intenţia de a edita un nou ziar, pe structura tehnică a mult discreditatului ziar de partid Drapelul roşu. Nu s-a putut... Până în ultima clipă, drapeliştii au fost alături de regimul totalitar şi cuplul dictatorial. În mare măsură, au făcut-o şi ulterior...

Ripostă într-un oraş liber

Primele referiri la ceea ce se întâmpla la Timişoara şi în localităţile apropiate (Lugoj, Deta şi altele) apar în Drapelul roşu, ca o ironie a sorţii, chiar în ultimul număr al acestuia, joi, 21, decembrie, 1989. Sunt trei materiale, toate preluate de la Bucureşti, toate condamnând starea de lucruri din Timişoara. Deci, nici vorbă ca lucrătorii de la ziar să scrie ce au văzut cu ochii lor sau să pună cumva sub semnul îndoielii, cât de cât, cele venite pe linie oficială din capitală. La data apariţiei pe piaţă a ziarului, Timişoara era oraş liber, se constituise Frontul Democratic Român, armata se retrăsese în cazărmi, zeci, poate sute de mii de oameni manifestau în Piaţa Victoriei (Operei) şi în alte locuri din oraş, iar comitete revoluţionare se instalaseră în balconul Operei şi la Comitetul Judeţean de Partid. Joi dimineaţa, deci, bănăţenii aşteptau să se ridice Bucureştiul, conştienţi că acolo se poate finaliza Revoluţia, prin înlăturarea dictatorului.

În aceste condiţii ajunge la manifestanţi ziarul Drapelul roşu, cu un conţinut care nu se dezminţea. Pe prima pagină era plasată ca articol central Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Este vorba defaimosul discurs rostit de dictator la întoarcerea din Iran şi în care sunt condamnate acţiunile revendicative de la Timişoara, participanţii fiind numiţi „huligani”. Tot aici este publicat şi decretul privind instituirea stării de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş. Şi pentru că nu era destul, în pagina a treia este prezentat un material al maşinii de propagandă, intitulat Ripostă fermă oricăror încercări de atenta la valorile socialismului, la integritatea, independenţa şi suveranitatea României. În text se specifica faptul că oamenii muncii din marile uzine şi întreprinderi din Bucureşti s-ar fi adunat în şedinţe şi ar fi condamnat cele întâmplate la Timişoara şi că ar fi susţinut poziţia lui Nicolae Ceauşescu! Era o minciună, desigur...În acest mod lipsit de glorie şi-a încheiat existenţa Drapelul roşu, organ al Comitetului Judeţean Timiş al P.C.R. şi al                   Consliului Popular Judeţean.

Cum şi-au păstrat comuniştii ziarul

În context, încercările de a reforma presa din temelii nu au de ce să surprindă. Astfel de încercări aau apărut chiar din 22 decembrie 1989. Sunt şi acestea argumente care vin în sprijinul atitudinii radicale a grupului de tineri intelectuali din Timişoara de a aduce fostul ziar de partid Drapelul roşu pe făgaşul normal al realităţii şi al dezideratelor de democratizare. Semnificative sunt în acest sens câteva pasaje scrise Gheorghe Secheşan (şi el unul dintre liderii şi canalizatorii curentului de opinie - şi acţiune! – pentru o nouă ordine gazetărească), în volumul său 17 după 16, volum apărut la Timişoara în 2006. Suntem cu relatarea în ziua de 22 decembrie 1989:

 „După masă mă caută Dani (Dinu? n. m., L.-V. S.) Barbu:

–Trebuie să mergem la Tipografie. Se face un ziar. Mă duc să-i chem şi pe ceilalţi.

Nu mai îmispune cine sunt ceilalţi. De fapt, nici nu mai contează. Mă îmbrac în grabă şi fug. Literalmente. (...) Stau pe un coridor paralel cu intrarea propriu-zisă în tipografie, mi se oferă scaun şi masă şi, ca să nu stau degeaba, cer un creion şi hârtie. (...) Am terminat materialul. Mă uit la ceas. A trecut mai bine de o oră. Ies pe hol(ul pustiu), ca să întreb ce se întâmplă şi dau peste... Marcel Tolcea.

–Facem ziarul, hai înăuntru. Intrăm în secţie şi ni se dă sala faxului (de obicei, folosită numai de cei de la Drapelul roşu). (Este vorba de sala telexului. Pe atunci, românii nu aveau fax... n. m. L.-V. S.).

(...) În birou intră un tip brunet, timid, sfios, recomandându-se: Ovidiu Guleş, student la Politehnică. Ar vrea să participe şi el la ziar. Nimeni nu are nimic împotrivă. Numai că, la un moment dat, Marcel este sunat de Dani Barbu. Trebuie să meargă la «Sediu» (al cui sediu, al Partidului, al «Revoluţiei»?).

–Dai totul la linotip şi apoi culegi cu Păsăroiul. Eu vin imediat.

Mă apuc de treabă, lumea este entuziasmată. Nu este un ziar propriu-zis, mai degrabă o foaie volantă, în care materialul meu are o pondere de aproape ¼ (nu prea avem materiale). Mai este şi Declaraţia Frontului Democratic. Ceva, ceva o să iasă.

Când mă duc cu pozele (avem câteva, nu cine ştie ce, dar există) la zinc, dau de Marcel. Trecuseră, cred, vreo cinci ore.

–Mergem acasă, a apărut Bălan la Judeţ, cu Bulza, iară sunt ei, îl lăsăm naibii de ziar. I-au dat numele de Luptătorul bănăţean, nume proletcultist, din perioada anilor cincizeci”.

A doua zi însă, în 23 decembrie 1989, are loc un nou episod, unul semnificativ în ceea ce priveşte setea de informare din acele zile, dar şi în privinţa stării presei scrise de la Timişoara. Iată ce poveşteşte în continuare Gheorhe Secheşan:

„Pe pod, la (piaţa, n. m., L.-V. S.) Badea Cârţan, revoluţionari cu banderolă. Unul dintre ei are în mână... Luptătorul bănăţean, şi... mă lupt cu el, aproape, ca să mi-l dea să-l citesc măcar. Pe pagina a doua, materialul meu, dar nesemnat. Îmi vine să urlu, chiar o fac. Pe pagina a treia, poza tovarăşului Bălan şi un comunicat dat de acesta. Îmi citesc materialul şi mai urlu o dată. La sfârşitul său, tovarăşul Bulza a inserat câteva paragrafe, în care îl mai pupa un pic în fund pe tovarăşul Bălan, zeul său de până mai ieri”.

Un început ezitant

Primul număr al ziarului Timişoara avea să apară în 23 ianuarie 1990. Al doilea apărea în 24 ianuarie. Acestea aveau să fie editate în locul Renaşterii bănăţene, după ce redactorii şi ceilalţi lucrători ai acestei publicaţii fuseseră evacuaţi din sediu. Apoi, din 26 ianuarie, publicaţia avea să apară în paralel cu Renaşterea bănăţeană. Aproape un an, gazeta a fost editată de trei ori pe săptămână, adică ieşea pe piaţă în zilele de marţi, joi şi sâmbătă. La ocazii speciale, în funcţie de evenimente, erau editate numere suplimentare, în alte zile. Situaţia aceasta cu apariţii curioase în istoria presei avea drept cauză lipsa mijloacelor tehnice şi materiale de lucru, căci, practic, redacţia funcţiona la început în aer, în spaţii neadecvate, improvizate cu greutate. Mai era şi problema personalului, căci lipseau cei care să facă munca administrativă şi de distribuţie, iar experienţa de ziar a redactorilor era una scăzută, în ciuda unui mare entuziasm şi a convingerii că vor reuşi să facă o publicaţie demnă de respect.

Înainte au fost însă multe convulsii. O dezbatere a avut loc în 20 ianuarie 1990. Sala de spectacole a Casei Studenţilor era arhiplină, cu mulţi oameni rămaşi în picioare, ceea ce înseamnă aproape o mie de participanţi. Lucrurile au fost întoarse pe toate feţele, iar concluzia a fost aceeaşi: Marcel Tolcea devine redactor şef la Renaşterea bănăţeană! Nu a fost să fie, deoarece cei din redacţia ziarului s-au opus vehement. În aceste condiţii a fost nevoie de o acţiune ceva mai hotărâtă. Luni, 22 ianuarie 1990, ne-am regrupat la Casa Universitarilor şi am discutat ce este de făcut. Ion Monoran şi Vasile Popovici au fost pentru o acţiune directă. Ion Monoran a mobilizat masele de revoluţionari (avea Mono acest dar special!). În fruntea a sute, poate mii de oameni, am ajuns la sediul ziarului. La poartă au fost ceva discuţii, căci militarii aflaţi de gardă nu ne lăsau să intrăm. S-a convenit să se formeze o delegaţie, care să negocieze cu cei dinăuntru. Apoi l-am auzit pe Vasile Popovici strigând lista: Daniel Vighi, Ion Monoran, Viorel Marineasa, Lucian-Vasile Szabo...

Lucrurile au mers greu, mai ales că ne-am încăpăţânat să scoatem o publicaţie de patru pagini. În prima am pus comunicate, unul din partea redacţiei şi unul din partea Comitetului judeţean al Frontului Salvării Naţionale, care ne sprijinea în demersul nostru. Sprijinul venea în mod direct din partea lui Claudiu Iordache, însă cei mai mulţi oameni din puterea provizorie vedeau în schimbarea majoră din presa cotidiană un mod de a fi susţinuţi în eforturile lor. Reamintim că Renaşterea bănăţeană se dedase unor jocuri de culise, în urma cărora organele puterii provizorii la nivel de judeţ şi municipiu fuseseră aproape dizolvate, conducerea fiind practic asigurată de Armată! Pagina întâi a cuprins un comunicat al FSN, prin care noua redacţie primea mână liberă de a face ziarul, precum şi o Declaraţie de principiu, cu câteva elemente de ghidaj în activitate. Încă de la început se afirma faptul că noul colectiv redacţional îşi asumă independenţa reală faţă de toate structurile social-administrative şi politice: Frontul Salvării Naţionale, Procuratură, Poliţie, Armată, partide politice.

Comunicate peste comunicate

Pagina a doua a fost dedicată unor comunicate şi articole legate de alegerile locale pentru constituirea consiliilor judeţene şi municipale ale puterii, alegeri pe care Renaşterea bănăţeană reuşise să le de-a peste cap. Nu e, deci, de mirare că trei dintre aceste materiale informative erau semnate de general maior Gheorghe Popescu! În pagina a treia a fost reprodusă o imensă caricatură cu Ceauşescu în ipostaza de vampir. În pagina a patra aveau să apară trei articole şi mica publicitate. Aici este anunţată intenţia redacţiei ziarului Timişoara de a declanşa ampla anchetă privind morţii şi pe cei dispăruţi. Importantă este şi intervenţia lui Vasile Popovici, care pune lucrurile la punct în ceea ce priveşte campania de denigrare la care era supus Marcel Tolcea de către cei din redacţia fostului ziar comunist. Amintind de metoda manipulării opiniei publice prin calomniera unei persoane, Vasile Popovici avea să anunţe răspicat că Asociaţia Scriitorilor din Timişoara garantează pentru moralitatea lui Marcel Tolcea în faţa concetăţenilor. Deşi mai multe persoane au lucrat efectiv la editare, primul număr al publicaţiei avea să fie girat de un comitet, din care făceau parte Nicolae Bădilescu, Ion Monoran, Gheorghe I. Sînmărtinean şi Lucian-Vasile Szabo.

În numărul 2 încep să fie ţinute promisiunile de a se scrie despre morţi. Aici apare mărturia Irinei Oteliţă, de unde aflăm că soţul acesteia, Aurel Oteliţă, cu care avea doi copii şi era din nou însărcinată, a fost împuşcat în casă, rana fiind provocată de un glonţ intrat prin geam. A fost dus la Spitalul Judeţean cu o maşină a Armatei, iar de aici a dispărut. La o lună de la evenimente, femeia nu avea încă nicio informaţie controlabilă privind soarta soţului ei. Extrem de important este şi articolul În ziua de 17 decembrie ’89 s-a tras (şi) în Armată. Pe baza mărturiei lui Florin Nicoară, pe atunci militar în termen la Timişoara şi rănit în timpul evenimentelor, Traian Pop Traian reface filmul unor întâmplări din Piaţa Libertăţii. Aflăm de aici, pentru prima dată, că un individ în civil, îmbrăcat elegant, a ieşit pe poarta Garnizoanei militare şi a deschis focul cu o armă automată împotriva celor de acolo. A fost rănit inclusiv soldatul care relatează aceste grozăvii! Ulterior, avea să se afle că în acea zonă a deschis focul ofiţerul de contrainformaţii Joiţoiu, judecat pentru că a tras asupra familiei Bărbat.

 Aventura s-a încheiat, dar continuă...

În 24 ianuarie 1990 redactorii de la Renaşterea bănăţeană revin în sediu, aşa că aventura ziarului Timişoara în acest loc ia sfârşit. A fost un moment de umpănă, însă am ştiut că publicaţia îşi va continua misiunea abia începută. Era seara, frig şi moimă când am plecat cu Ion Monoran şi Daniel Vighi să căutăm sprijin. Mono ducea sub braţ, sub palton, manuscrisele pe care le aveam. Am trecut prin mai multe locuri, inclusiv pe la sediul PNL, aflat atunci în centru, la vechiul sediu al Camarei de Comerţ. Ne-am dat seama atunci că în afară de bunele lor intenţii ceilalţi nu prea aveau ce să ne ofere. Era o stare de demoralizare, însă Ion Monoran şi Vasile Popovici s-au dovedit foarte hotărâţi. Am mers atunci la Casa Universitarilor şi într-una din încăperi am conceput numărul 3 al ziarului. Avea să apară în 26 ianuarie 1990. Dar ce aventură a fost această apariţie!

         Lucian-Vasile Szabo

 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia