Masacrul de la Pod II

Masacrul de la Podul Decebal

 

Dan Gavra este unul dintre tinerii revoluţionari care au luptat pentru dărâmarea regimului comunist, fără a realiza că deschide graniţele ţării şi intră în istoria universală.

A fost rănit duminică, 17 Decembrie 1989, la Podul Decebal – unul dintre cele mai sângeroase obiective de anihilare a demonstranţilor de pe raza oraşului. Ştia doar un singur lucru: că trebuie să scape ţara de sub cizma roşie. Şi-a dorit doar o viaţă mai bună, fără încătuşări. Libertate. A strigat din răsputeri ceea ce doreşte, iar acest curaj l-a costat scump. Un picior i-a fost amputat, rămânând invalid de gradul II. Handicapul nu i-a stăvilit, însă, forţa de a trece mai departe şi de a lupta cu hopurile din viaţă, într-o Românie postdecembristă, democrată. Probabil şi pentru că „s-a călit” de copil, la ţară şi într-o casă de copii, provenind dintr-o familie modestă, cu probleme. Dar, dacă timpul s-ar întoarce, ar repeta acele fapte de curaj pe care le-a săvârşit, în urmă cu 20 de ani, fără nicio ezitare, pentru că... „mai are mâini şi un picior şi le pune oricând la bătaie... până la victoria finală” – după cum mi-a mărturisit. Cele mai importante experienţe şi mărturii din acele zile trăite de Dan Gavra sunt desprinse din interviul pe care mi l-a acordat, constituind o radiografie a Timişoarei din Decembrie 1989, văzută prin ochii săi (Liza Kratochwill).                           

D.G.: - În 1989 aveam 24 de ani jumate, lucram la C.F.R.  În data de 15, m-am întors de la serviciu şi, pe autobuz, am aflat că în faţa Bisericii Reformate este un grup de cetăţeni care protestează, pentru ca domnul pastor Tökes să nu fie expulzat din oraşul nostru. Eu, fiind îmbrăcat în haine de C.F.R., am mers acasă, m-am schimbat de costum şi mi-am luat hainele civile. Şi am mers la Biserica Reformată. Acolo am găsit câţiva cetăţeni care protestau, cum v-am spus, pentru ca domnul Tökes să nu fie expulzat; printre ei, m-am băgat şi eu şi ascultam, la început, ce se întâmplă pe-acolo. Erau, la început, o mână de creştini reformaţi care-l susţineau pe domnul Tökes, care avea toate geamurile sparte la locuinţă... Dimineaţa, la ora 10. Da. Şi avea uşile de la alte camere puse în loc de geamuri.

L.K.: - Şi-aţi aflat cine i le spărsese?

D.G.: - Da. Securitatea. Înainte cu câteva zile am aflat că fusese lovit şi bătut. Am aflat că ceea ce i se întâmplase era datorită faptului că dăduse un interviu la „Europa Liberă” şi la un ziar din Ungaria, cum că la noi în ţară este lipsă de pâine, lipsă de curent, emisiuni aveam doar două ore la TV, şi toate astea i-au atras aceste lucruri rele... Noi ne-am adunat un grup de tineri, cred că eram cel mai în vârstă dintre ei, care ne-am autointitulat grupul anticomunist. Printre noi mai era şi un grup de securişti, care erau cam nouă persoane.

L.K.: - De unde ştiaţi că-s...?

D.G.: - După felul cum erau îmbrăcaţi, vorbeau, ne luau la mişto...

L.K.: - Ce vorbeau? Vă tachinau?

D.G.: - Da. Eu sunt religios de felul meu şi, când vedeam că vine în grupul cu care discutam despre problemele de la „Europa Liberă”, schimbam imediat placa şi vorbeam despre religie. Despre Dumnezeu.

Securiştii din Maria spuneau că „un preot vrea să se spânzure”

D.G.: - Şi mă luau la mişto cu religia, cu Dumnezeu şi, automat, ne dădeam seama, că... „De unde ştii că Dumnezeu vă ajută?” Chestii din astea. „Dumnezeu vă ajută, vedeţi, vă dă vreme frumoasă.” Multe lucruri. Acum nu le reţin chiar pe toate. Sunt 19 ani de la revoluţie. Şi-apoi, mai era un grup acolo, grupul de gură-cască l-am numit noi. Era cel mai numeros. Ştiţi, atunci, în perioada aia, veneau sârbii şi întrebau: „Ce se vinde, ce se cumpără aici? Aveţi blugi? Aveţi ţigări?” Unii dintre securişti le spuneau: „Plecaţi, plecaţi de aici, că aici nu este piaţă, vrea să se spânzure un preot şi noi vrem să-l oprim!”. Şi noi mergeam şi spuneam: „Nu-i adevărat! Vor să aresteze un preot! Şi noi ne opunem.” Oamenii se adunau. Din ce în ce mai mulţi. La patru după-masa, acolo, ştiţi, e un nod de cale de tramvai, şi oamenii veneau de la lucru şi vedeau, se opreau. Şi am ajuns la câteva sute de oameni. Deci reformaţii spuneau: „Vor să-l aresteze pe domnul Tökes.” Şi noi la fel, grupul nostru. Spre seară, oamenii încercau să meargă acasă, că se întunecă în decembrie destul de devreme. Şi mi-a venit atunci o idee, că trebuie să-i ţinem pe oameni aici. Şi am mers la grupul de tineri cu care eram, care ne-am autointitulat grupul de anticomunişti, şi am cerut bani de la ei să cumpărăm nişte lumânări. Eu am avut 20 de lei la mine şi am adunat o sumă... am mers la Küttl şi am luat lumânări. Era doi lei paiul de lumânare. Am avut un buchet frumos de lumânări. Şi mergeam şi întrebam oamenii, îi trăgeam de mânecă: „Domnu’, rămâneţi peste noapte?” „Păi, de ce?” „Păi, să vă dau o lumânare în semn de solidaritate cu domnul Tökes, pentru că sunteţi de acord cu manifestaţia aceasta. Şi unii acceptau lumânarea, alţii erau mai reticenţi, dar majoritatea au primit. Ştiţi, la noi, la neoprotestanţi, nu se aprind lumânări. Chiar era acolo pastorul Petru Dugulescu, care anul acesta a decedat, am mers la el şi am spus: „Frate Petrică, uite, eu am aici un buchet de lumânări şi vreau să le dau oamenilor care sunt aici. Crezi că nu-i nicio problemă?” „Nu, nu, Dane! Nu-i nicio problemă! Foarte bine faci!” Şi am avut mai mare îngrijorare, pentru că şi pastorul a fost de acord, am împărţit lumânările aşa cum se vede, de jur împrejur, la Maria, urmele lumânărilor. La un moment dat, s-au terminat acele lumânări, şi oamenii încă veneau şi îmi cereau: „Mai ai lumânări? Mai ai lumânări?” „Nu mai am. S-au terminat.” Mergeam, iar, şi rugam să rupă. Să împartă şi la alţii. Era un copil de opt, nouă ani acolo, era pe la ora 18,00 asta, 19,00. Şi spune: „Ştiţi că tata şi mama acasă vorbesc ce vorbiţi şi dumneavoastră?” Ooo! Fain! Zic: „Ai lumânări acasă?”Am. Una mare, aşa!” „Ce mai stai ? Fugi acas’ şi adu-o!” A mers copilul acasă, nu ştiu, s-a întors, nu s-a mai întors, dar asta m-a surprins. Copilul acela de 9 ani era printre noi şi a confirmat că nu eram numai eu un ascultător al „Europei Libere”. A spus că: „Şi tata, şi mama vorbesc despre ce vorbiţi dumneavoastră aici.” S-au adunat oamenii acolo, seara, foarte mulţi. Chiar un prieten de-al meu, unu Cercel... a fost primul care a strigat „Jos comunismul!”. Şi, atunci, creştinii reformaţi au venit la el şi au spus: „Aici nu-i manifestaţie anticomunistă, ci este manifestaţie pentru domnul Tökes.” El a spus: „A fost pentru domnul Tökes, acum este o manifestaţie anticomunistă!”. Ulterior, cei nouă securişti au încercat să-l ia. Noi, ceilalţi, ne-am interpus ...

L.K.: -  Să-l ia pe cine?

D.G.: - Pe domnul Cercel. Noi ne-am interpus şi am spus: „Tai-o de aici, că!...” Şi-atunci a fost când s-a strigat, pentru prima dată, „Jos comunismul!”. Pe la ora 19.00-20.00. Chiar înainte de a veni domnul primar Moţ, acolo, şi cu domnul Bălan. Pentru că au venit şi ei, la un moment dat... ştiu că am apucat de Dacia lor şi am zgâlţâit-o bine, la colţuri erau miliţieni ...

L.K.: - N-au intervenit?

D.G.: - Nu. Erau miliţieni la colţurile... Ei nu se implicau, doar cei nouă... S-a format, seara, dintre noi un grup de cinci persoane, care am mers şi am discutat cu securiştii care erau la fereastră, la domnul Tökes în casă, din Securitate, nu ştiu, şi au mers şi de la noi cinci persoane, ca să ne promită că nu o să-l aresteze. Să-l mute cu domiciliul forţat. Nu ştiu...

L.K.: - Cât aţi rămas acolo?

D.G.: - Eu am fost de dimineaţă, de la 10,00 până la ora 23,00. La ora 23,00 seara...

L.K.: - Când aţi plecat de-acolo cum au rămas lucrurile?

D.G.: - Ne-au îmbrâncit, ne-au lovit, pe mine chiar acolo, la colţ, la Maria, m-a împins unu’ cu burtă: „Pleacă de aici, că o iei!”. Unu’ foarte mare, cu o geacă canadiană, şi am trecut dincolo de staţia de tramvai toţi, deci am golit locul acela... aceia ne-au lovit şi ne-au... noi am mers în staţia de tramvai. Tinerii au mers şi au făcut rost de pari şi i-au atacat pe cei nouă. Şi am recucerit. A fost a nu ştiu câta oară... a fost ca un război acolo. Noi, la ora 23,00, am plecat de acolo. Am plecat, c-am avut seara tren spre Becicherec. În data de 16 nu am fost în oraş, am tăiat porcul, la Becicherec, la tata, şi m-am întors în data de 17. Am fost dimineaţă la biserică, după biserică am mers acasă, m-am schimbat, din nou, m-am îmbrăcat foarte bine, c-am zis că, dacă mă arestează sau mă bate... să nu simt. Am luat trei perechi de pantaloni, trei pulovere, geacă, căciulă, mănuşi, eram foarte bine echipat. Şi am mers în centru.

„Am sărit cu piciorul într-o vitrină şi o tânără mi-a tras un pumn în ochi”

G.D.: - Eu am păcălit pe mama că merg la o prietenă, ca să pot să scap de acasă, şi am plecat în centru. Acolo se spărgeau vitrine, chiar şi eu am sărit cu piciorul într-o vitrină, până a venit la mine o tânără şi mi-a băgat un pumn în ochi. Şi am fugit după ea şi am prins-o şi zic: „De ce m-ai lovit?! Zice: „Ce-ai cu vitrina?!” Zic eu: Da, chiar, ce am cu vitrina...?!

L.K: - Un moment, duminică unde a fost asta?
G. D.: - În centru. Era un magazin de blănuri...
L.K.: - Dar mai erau şi alţi civili care au spart?

G. D.: - Da, beau din alte magazine vin şi aruncau cu sticlele...

L.K.: - Şi dumneavoastră de ce aţi făcut gestul ăsta, apropo?

G.D.: - Aşa făceau toţi.

L.K.: - Deci a fost o chestie spontană. Nu aţi realizat, pur şi simplu, v-a luat valul ?

G.D.: - Da.

L.K.: - Şi tânăra aceea, dacă v-a lovit, înseamnă că era o... ea era vânzătoare, îşi apăra magazinul sau...?

G.D.: - Nu, nu! Cred că avea capul pe umeri. Iar noi, ceilalţi...

L.K.: - Da. Şi era şi curajoasă, dacă v-a tras un pumn...

G.D.: - Şi chiar am rămas acolo cu un prieten şi ne-am adunat pe scările Catedralei şi am strigat: „Nu ne solidarizăm!”... cu ce se întâmplă. Ne-am dat seama că e ceva neclar la mijloc... Şi am strigat, poate o oră, încontinuu: „Nu ne solidarizăm! Nu ne solidarizăm!”...

L.K.: - Şi forţe de ordine erau pe acolo? Civili?

G.D.: - Erau, dar cine avea timp să se uite? Ulterior, pe la ora 18,00, au apărut în faţă, de la Cinema „Capitol” până la Primărie, vreo patru rânduri de soldaţi şi un rând de scutieri, care aveau armele îndreptate spre noi. Noi, atunci, de pe scările Catedralei, bine, acolo, pe scările Catedralei, am strigat multe, tot felul de lozinci: „Vrem alegeri libere!”, „Vrem paşapoarte!”, „Vrem făină şi mălai şi pe regele Mihai!”, „Vrem...”, multe. La început, câteva persoane, apoi, când îşi dădeau seama că nu e bine ce se întâmplă, au dat foc la magazinul de pe colţ, unde erau blănuri. Şi erau flăcări foarte mari...

L.K.: - Ştiţi cine a dat foc? Aţi văzut?
D.G.: - Nu.

L.K.: - Dar pe cine aţi mai văzut acolo dintre actualii revoluţionari?

D.G.: - Dintre cei care i-am văzut nu sunt astăzi revoluţionari...

L.K.: - Dar cine erau? Cei care erau acolo pe treptele Catedralei...

D.G.: - M-am întâlnit şi cu Slobodanca, prietena mea, care, ulterior, a fost împuşcată mortal, eram de braţ... Iezdici Slobodanca. De fapt, Erwinger. Pe la ora 18,00, s-a format acolo plutonul de execuţie, care aveau armele îndreptate spre noi. Am mers în faţa lor şi am spus: „Ce o să faceţi? O să trageţi în noi?”Am tras fermoarul de la geacă şi am pus pieptul în faţa puştii şi am spus: „Trageţi! Hai, soldat, ai curaj să tragi?!” Şi chiar mi-a zis soldatul acela: „Ai făcut armata?” „Da.” „Dacă ai ordin să tragi, tu ce-o să faci?” Mi-am tras fermoarul şi am spus: Da, chiar, ce-o să fac...? Ce făceam eu, dacă eram dincolo? Erau militari în termen. Se vedea că erau foarte speriaţi, şi el, şi mi-a cerut o ţigară şi am spus: „Eu nu fumez”, dar un prieten i-a dat un pachet de Snagov.

„Mulţumesc lui Dumnezeu, c-am fost primul care a dus steagul de la Catedrală...!”

D.G.: - Acolo am dansat „Hora Unirii”, acolo am spus: imnul de stat nu mai este „Trei culori”, este „Deşteaptă-te române!”. Acolo s-a cântat prima dată „Deşteaptă-te, române!”. Bineînţeles că nu ştiam... Eu atunci am auzit, în duminica aceea. Şi cel care a spus asta: „Imnul de stat al României nu va mai fi Trei culori, va fi Deşteaptă-te, române!...” Cineva... Un bărbat. Era întuneric. Şi am dansat Hora Unirii, asta o mai ştiam... a venit unul cu blănuri cu flăcări pe-acolo şi a vrut să arunce peste soldaţi, bineînţeles că l-au oprit: „Ce faci, domnule?! Noi suntem nonviolenţi! Noi nu vrem violenţă!” S-a strigat şi „Fără violenţă!” când au apărut ăştia, militarii. Erau două TAB-uri între primărie şi magazine, acolo, care îi adusese, cred că, pe militari, deci cam asta a fost în centru. Bine, am uitat să vă spun că a apărut şi un tânăr cu un steag, în fugă, n-avea stemă... avea stemă, deci nu era decupată. Şi chiar a vrut să smulgă şi am spus: „Nu o smulgeţi, că pe noi nu ne interesează asta, să rupem steagul! Stema nu mai contează!”Cu steagul ăla s-a plecat de la Catedrală, îl ducea un băiat şi o fată. Am avut onoarea să-l duc primul, eu şi cu o fată. Eu l-am ţinut cu mâna stângă, ea cu mâna dreaptă. Chiar în faţă. Primii. Apoi au fost vreo şase, şapte în semicerc, care protejau steagul. Apoi era cordonul care mergea mână de mână. Şi apoi mulţimea. Am plecat câteva sute.
L.K.: - Fata aceea cine era, cu care duceaţi steagul?
D.G.: - Nu ştiu.
L.K.: - Dar azi e revoluţionară, trăieşte, nu ştiţi?
 
„Ar fi trebuit să dispar, pentru că «am vândut ţara la unguri»...“
 
D.G: - Nu ştiu. Apoi, la Podul Mihai Viteazu am dat la alţii. Şi am mers la Studenţi; acolo, studenţii erau închişi în cămine, chiar unul a sărit de la etajul doi, pentru că parterul şi etajul I erau închise, şi băiatul ăsta, ca să ni se alăture, a sărit de acolo. Ulterior, m-am întâlnit cu el pe tren şi aşa cum vă povestesc dumneavoastră, i-am povestit şi lui. Pentru că noi, de la Catedrală, spre Studenţi, strigam: „Să scoatem studenţii! Să scoatem studenţii!”. Nu cum se vehiculează, că strigam: „Români, veniţi cu noi!”. Nu. N-am strigat „Români, veniţi cu noi!”, ci: „Să scoatem studenţii!”, „Uniţi-vă cu noi! Uniţi-vă cu noi!”. Deci astea au fost lozincile care le strigam pe drum. Nicidecum eu n-am auzit strigându-se în Timişoara: „Români, veniţi cu noi!”. De notat că cineva a vrut să spună că noi eram unguri, că-n spital, ulterior, eu am fost declarat trădător de ţară, am vrut să vând ţara la unguri. Ulterior, în spital. Am fost descoperit de doi procurori, pentru că a „trebuit”, şi eu, să fiu dispărut, aici o să ajungem mai încolo. De la studenţi, am mers spre Miliţie să scoatem arestaţii. Ştiţi că ei arestaseră, în 16 şi în 17, grupuri şi i-au dus la Miliţie. Noi am vrut să mergem la Miliţie, să-i scoatem. De la Studenţi am luat-o spre o străduţă, Ofcea, care dă în Pestalozzi...
 
Am ridicat-o pe Slobodanca, să vadă câţi suntem în grup
 
D.G.: ...în tot drumul acesta se ridica pe umerii noştri un cetăţean şi ne spunea ce se întâmplă în diferite locuri... Acolo, pe Ofcea, când am făcut colţul către Pestalozzi, prietena mea a zis: „Ridică-mă! Să vedem: sunt mulţi cu noi?” Fiind mai mică de statură, am prins-o de picioare şi am ridicat-o. „Oaa! – zice – suntem patru, cinci mii de oameni. Şi încă nu-i văd pe toţi, că mai sunt şi după colţ.”
L.K.: - Slobodanca?

D.G.: - Slobodanca. De-acolo, de pe Pestalozzi, e acolo un sens giratoriu, s-a ridicat acest cetăţean pe umerii noştri şi a spus: „Fraţilor, în centru sunt morţi şi răniţi!”. Grupul nostru, fiind mare, îl rupem în două. Cei din dreapta o luaţi spre alee, înspre Podul Decebal, iar ceilalţi o luaţi în stânga, spre Podul Mihai Viteazu. Steagul, bineînţeles, am mers pe alee, înspre Podul Decebal, o parte din noi au plecat, eu cu prietena mea am luat-o în dreapta, spre Podul Decebal. Am făcut câţiva metri şi ne-am apropiat de pod.

„Plutonul de execuţie era de la unitatea unde am făcut eu armata”
 
D.G.: - La Podul Decebal era un pluton de execuţie, o unitate militară... ironia sorţii, chiar cu câtva timp înainte fusesem concentrat la unitatea aceea militară.
L.K.: - Care unitate ?

D.G.: - 01185 de pe Chişodei. Era sub comanda maiorului Badea Gheorghe acel pluton. Ne-am apropiat de ei şi strigam: „Nu vă impacientaţi! Fără violenţă!”. Diferite lucruri. Şi ne-am apropiat la vreo 30 de metri de ei. Fără somaţie, fără nimic, s-a tras în plin în noi.

L.K.: - Până unde aţi ajuns? Până la colţ cu...

D.G.: - La vreo 30 de metri... Ei erau dispuşi în felul următor: un rând în genunchi, un rând în picioare. Între Parc şi Bega. Pe şoseaua aceea. La o distanţă de vreo cinci, zece metri de pod. Noi ne-am apropiat de ei, am zis 30 de metri, dar poate mai aproape, pentru că-i vedeam şi puteam să avem un dialog. De fapt, numai noi strigam: „Fără violenţă!”.

L.K.: - Erau luminile încă?
D.G.: - Nu. Nu erau. Şi s-a tras în plin în noi.
L.K.: - Aţi fost somaţi?

D.G.: - Nu, eu atâta mi s-a părut, că cel din dreapta plutonului fuma şi, când a aruncat ţigara, a început şi focul, dar poate-i doar închipuirea mea, n-a fost nicio somaţie, nici...

L.K: - Aţi văzut nişte siluete, practic? Un TAB aţi văzut? Erau în dispozitiv?

G.D.: - Nu. Erau... deci am spus că a fost o grupă. Vreo patru de tragere în genunchi şi vreo şase, şapte în picioare. Unii spun că au fost mai mulţi, dar eu cam aşa îmi aduc aminte. Pentru că eram chiar în faţă, am rămas, la un moment dat, toţi au fugit, au căzut, au murit, au fost răniţi. Eu am rămas în picioare, pentru că m-am şocat. Nu-mi venea să cred că se întâmplă. Patru bucăţi mi-au trecut, mi-au şuierat pe la urechea dreaptă. Am vrut să mă pun şi eu jos, au bătut în piatră cartuşele. Realmente nu mai ştiam ce să fac! Mă gândeam: acuma o să mor. Şi, când am simţit o ezitare între rafale, pentru că a fost o rafală... Eu am rămas şocat. S-a oprit.

„Am zburat vreo trei metri şi am căzut într-o baltă”
 
D.G.: - Am rămas în picioare. Când am vrut să fug, a început, din nou, rafala. Iar am rămas în picioare. Iar s-a oprit. Şi atunci am vrut să fug. Şi-atunci a venit un cartuş, deci am luat-o spre stânga, direct din faţă a venit... deci eu am fost în mijloc, chiar în mijlocul şoselei. Când am vrut să fac stânga, a venit un cartuş şi m-a lovit în picior. Şi am zburat vreo doi, trei metri în aer. Am căzut pe marginea, pe pământ acolo, într-o baltă, într-o urmă de TAB, cred că acolo întorsese TAB-ul sau cine ştie, că eram parcă într-un tranşeu. Aşa am simţit, când am căzut jos, încă o rafală razantă cu pământul. Doar atât am apucat, să-mi pun mâinile după cap. Şi, când am vrut să mă ridic de acolo, din noroi – spun de noroi, pentru că am văzut că tot eram plin de noroi – nu mai reuşeam să-mi ridic piciorul. Piciorul meu parcă era bătut cu un ţăruş în pământ. Piciorul meu a dispărut de la genunchi şi până la talpă, pe o distanţă de douăzeci şi ceva de centimetri. A dispărut tibia, peroneul, tot. Au tras cu cartuşe cu dublă explozie.
L.K.: - Şi Slobodanca, prietena, unde era?
 
„Luaţi-vă răniţii şi plecaţi acasă!”
D.G: - Deci noi eram de braţ, ştiţi, atunci, în situaţia asta... instinctul de conservare, nu mai ai prieteni, nu mai ai mamă, nu mai ai tată, mă gândeam că pe ea a lovit-o, cred. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Ulterior am aflat, că nu departe de mine, cei care m-au luat de jos mi-au spus că eu tot timpul întrebam, în comă, cum eram, strigam: „Dana! Dana!...”, că eu îi spuneam Dana, pe româneşte. În momentul când am căzut, am simţit o rafală razantă cu pământul. Ulterior, l-am auzit pe cel de-acolo, din faţă: „Luaţi-vă răniţii şi plecaţi acasă!” Singurul dialog care l-a avut cu noi. Ulterior, eu am început să mor. Ştiu că plecam din trup, am ajuns la o distanţă de vreo 20 de metri şi mă vedeam eu pe mine acolo, în noroi. Era minunat mort! Mă simţeam aşa de bine... Da, de la o distanţă, eu am zis aşa, 20 de metri-30 de metri, mă vedeam pe mine. Era lumină. Noaptea dispăruse... La un moment dat, cineva m-a luat de jos, un bărbat... de mâini... sau o fată, nu mai ştiu, un bărbat şi o femeie m-au luat de acolo şi, în momentul ăla, am spus: „Lăsaţi-mă jos, că eu şi aşa mor, luaţi pe alţii!” M-au luat de acolo şi m-au băgat în portbagaj, la o Dacie, şi m-au adus la Spitalul Judeţean. La Urgenţe. Acolo, pe jos, era plin de cadavre. Nu departe de mine era un domn care încerca să-şi bage maţele în abdomen: „Aau, că mor! Aau, că mor!”... şi-şi aduna maţele, care erau pe-afară... Alţii erau cu răni, morţi, şi eu am avut, cred că, şansa, având trei perechi de pantaloni, o pereche de pantaloni ciorap, altă pereche, am fost bine închis şi sângele n-a plecat, s-a coagulat acolo... că piciorul a dispărut, dar fiind pantalon... Tibia şi peroneul au dispărut. Şi carnea. Deci pielea a fost intactă. Unde a intrat cartuşul, cât este el, atât, la ieşire a fost pielea intactă. N-a mai ieşit. Un cartuş normal intră, atinge în traiectorie, rupe, fracturează şi la ieşire face gaură mare...
 
„Mă trezeam în unghere întunecoase... de frig”
 
G.D.: - Atunci când eram la Urgenţe... a venit un prieten de-al meu... din spital, era un asistent sau doctor rezident, mi-au băgat o perfuzie... şi m-au luat de jos şi m-au pus pe o canapea. A venit un doctor, m-a luat imediat şi m-a dus la operaţie. Am vrut să spun: „Vă rog să nu-mi tăiaţi piciorul!”, dar nu ştiam exact ce-i... problema. M-au lovit. Şi acum încă, după atâţia ani, eu simt membrul fantomă, locul unde am fost lovit de cartuş. Şi mi-au tăiat piciorul, mi-a spus băiatul gravitatea, că l-am întrebat. Zice: „Ai avut o gaură, tibie, peroneu nimic, carne nimic, doar o bucăţică de muşchi lipit, în cădere, cam 10 centimetri în partea asta, care încă mai era, dar restul a dispărut, a fost fărâmiţat.” Am fost dus la Reanimare, acolo am mai fost cu un tânăr, cu cineva care a fost împuşcat din exterior în şold şi a ieşit pe aici, nu ştiu, nu l-am mai văzut niciodată de-atunci... Ulterior, mă trezeam ba pe targă, ba pe căruţ rulant, în diferite unghere întunecoase. Mă trezeam din cauza frigului. Acuma realizez faptul că am fost căutat de Securitate să fiu lichidat.
L.K.: - Şi aţi fost ascuns de personal?

D.G.: - De personalul de acolo. Prietenul ăsta al meu, mai încă cu o infirmieră...

L.K.: - Prietenul lucra acolo?

G.D.:- Da, lucra în spital. El e la Biserica Penticostală şi eu sunt la cea Baptistă, dar colaboram... Că-n aceeaşi perioadă am construit Betel-ul şi Elim-ul. Şi el m-a dat pe mâna acestei asistente care era la Reanimare, care era, şi ea, tot pocăită, de la Philadelphia, şi ei m-au ascuns de securişti. Eu acum mă gândesc că n-am văzut niciunul care să-mi pună pistolul la tâmplă, dar încerc să-mi închipui de ce eram acolo, în diferite... o dată aici, o dată acolo... o dată la etajul trei, o dată la etajul doi, o dată la etajul unu...

„M-au prins doi procurori... am semnat cu mâna mea”          

D.G.: - A treia zi, marţi dimineaţă, m-au prins doi procurori... Ştiu că luni, dimineaţa, mi-am revenit şi eram în salon, la parter, la Reanimare. Atunci l-am văzut pe băiatul acela blonduţ, în jur la 17 ani, cu acea împuşcătură, altceva nu mai reţin, cred că numai eu şi el eram în acel salon.

L.K.: - Şi marţi au venit şi v-au întrebat?
D.G.: - Marţi dimineaţă am fost la etajul trei...
L.K.: - La Judeţean?

D.G.: - Da. Şi eram în salon şi am venit şi m-au luat din salon, pe căruţ, într-un alt salon. Unul se tot uita pe geam, să vadă ce se întâmplă afară. Celălalt scria declaraţia. Tot au ştiut despre mine ce am făcut în data de 15. Aveau o foaie A4. Şi pe o parte, şi pe alta era scrisă şi am semnat cu mâna mea. Atunci am fost ameninţat că sunt „trădător de ţară, că vreau să vând ţara la unguri şi, după ce voi ieşi din spital, voi merge la puşcărie pentru faptele care le-am făcut.”

L.K.: - Astea au fost acuzaţiile care vi s-au adus?

D.G.: - Da. Au spus: „Mutaţi-l în salon, o să-l ducem de aici!”. M-au mutat în salon, în următoarele cinci minute m-a aşteptat salvarea jos. În următoarele cinci minute am fost îmbarcat în salvare şi mutat la Spitalul de Ortopedie. Şi de aici denotă că au vrut să... să mă ajute cei din spital, şi ăştia au vrut să mă lichideze. Pentru că nu înţeleg graba asta... Când am ajuns, prima dată, în Ortopedie, am văzut... ştiţi, era o clădire veche şi, cu acea marmură, am zis că sunt la puşcărie. Am crezut că ăştia s-au ţinut de cuvânt şi m-au dus, m-au mutat la puşcărie. Dar am fost dus la Ortopedie şi am fost tratat destul de bine cu ceea ce au avut: Fasconal şi Diazepam. Şi în loc de dezinfectant aveau benzină. Da. Cu benzină ne dezinfectau. Şi pentru dureri ne dădeau Fasconal şi Diazepam. Singurele medicamente. Pentru că peste două săptămâni au venit... nu, mai repede. La două săptămâni am plecat eu. După câteva zile a venit un spital de campanie din Austria, împreună cu Herr Doktor Poigenfurst, care a venit la spital să ajute răniţii. Au fost la Judeţean şi acolo li s-a spus că n-au nevoie de ei, pentru că „noi ne descurcăm, dumneavoastră puteţi să plecaţi!”. Ei au plecat foarte necăjiţi, au venit cu un tren întreg de ustensile de spital, şi traducătoarea a spus: „Staţi, că mai este aici un spital de ortopedie! Haideţi să încercăm şi acolo, dacă tot am venit!”. Şi au venit la domnul profesor Petrescu şi i-a spus intenţia lor şi domnul profesor i-a zis: „Dumnezeu v-a trimis, că eu mor aici, cu zile, nu mai am ce să le dau!”. Deci profesorul Petrescu era profesorul spitalului. Domnul doctor Horia Vermeşan a fost doctorul nostru de salon. Dânsul m-a operat, dar doamna Ani, asistenta, a fost cea care avea grijă de câteva zeci de pacienţi. Şi mai era încă o infirmieră care o mai ajuta pe la curăţenie, pe acolo... Domnul doctor Vermeşan a încercat să-mi remodeleze bontul, era deasupra de rotulă, carnea ţinea cu penseta şi tăia cu foarfeca carnea care se infecta.

L.K.: - N-au mai venit cu întrebări în 19, 20?

D.G.: - Nu, dar, în schimb, erau zvonuri că atacă spitalul... erau şi acolo răspândaci din ăştia.

 
Am fost primul român care a părăsit ţara”

D.G.: - Şi am stat două săptămâni în Ortopedie şi Herr Doktor Poigenfurst –

îi mulţumesc şi dânsului, pe această cale - a spus: „Dieser Mann... in Österreich in Krankenhaus...” Acest om va veni în Austria, la spital. Bineînţeles că atunci nu ştiam germană, dar am învăţat. Şi am fost dus... am fost primul român care am părăsit ţara, în data de 3 ianuarie. N-am avut nici paşaport. Am plecat la aeroport cu o salvare. Acolo am stat circa 40 de minute, o oră, să zicem, în aeroport, până a venit avionul. Acolo am fost îmbarcat eu, un domn care ştia germană, un bătrân de 70 şi ceva de ani, care nu fusese rănit, dar l-au luat şi pe el, pentru că ştia germană. Şi mai o femeie în vârstă, care şi pe ea au luat-o, am înţeles că fiică-sa ar fi intervenit să o ducă, care locuia în Frankfurt. Am fost dus în Viena, pe aeroport – ziarişti, vă daţi seama... doctorul, care mă ducea în braţe, că n-aveam cârje, n-aveam... până m-a luat de la drum şi m-a dus în salvare... ziarişti, poze... cine era ca mine! Asemenea momente n-am trăit...

L.K.: - Aţi fost la procesul de la Timişoara? Aţi fost audiat ca martor?

D.G.: - Nu, pentru că am fost plecat în Austria. Am stat în spitale. În Viena trei săptămâni, apoi am fost mutat cu un elicopter în Hermagor, şi-acolo am fost trei luni de zile.

L.K.: - Arestarea celor doi, Stănculescu şi Chiţac, pentru dumneavoastră ce înseamnă?

D.G: - Doar praf în ochi. Pentru că nu doar ei au fost cei arestaţi. Pentru că maiorul Badea Gheorghe, cel care a tras în noi, ulterior, din ordin prezidenţial al tovarăşului Ion Iliescu, a fost avansat de la gradul de maior sau ce-o fost la gradul de locotenent-colonel.

 
Astăzi, Dan Gavra este un om împlinit, are o familie frumoasă, doi copi şi o viaţă liniştită. Singura nelinişte îi este dată de nedreptăţile care s-au petrecut după revoluţie, de întârzierea aflării adevărului şi de săvârşirea dreptăţii pentru cei care au avut de suferit în 1989.

Conform Rechizitoriului Procuraturii Militare şi probelor aflate în dosar, în seara de 17.12.1989, forţele armate aveau zone de responsabilitat,e făcând uz de armă. Lista cu victimele înregistrate la Podul Decebal – Piaţa Traian cuprinde 36 de victime, dintre care şapte au decedat imediat: Andrei Maria, Bânciu Leontina, Erwinger Slobodanca, Lăcătuş Nicolae, Popescu Rozalia Irma, Sava Florica, Ţinţaru Tudor Octavian, iar 26 au fost rănite. Numele lui Dan Gavra, însă, nu figurează în acest Rechizitoriu. A fost omis statisticii momentului, printr-un concurs de împrejurări, ca şi alte cazuri.*

 

Maiorul de justiţie Dan Ioan, procuror militar şef adj. gen constată, în Rechizitoriul Procuraturii Militare Timişoara, la 29 martie 1990: „Folosindu-se de importantele funcţii ce le deţineau în ierarhia regimului dictatorial, inculpaţii Coman Ion şi Radu Bălan au organizat şi condus, de la sediul fostului Comitet Judeţean de Partid Timiş, întreaga acţiune de reprimare... încă înainte de a fi primit ordin... până la fuga soţilor Ceauşescu, prin folosirea armamentului cu muniţie de război, de către forţele Ministerului de Interne, Departamentului Securităţii Statului şi ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate Comandamentului Judeţean. Ca urmare, pe raza oraşului au fost constituite opt obiective de dispersare şi reprimare a manifestanţilor. Astfel, între 17-22.12.1989, au fost împuşcate 325 de persoane, din care 72 au decedat, iar 253 au fost rănite. Ulterior, numărul acestora a crescut. Alte 29 de persoane au fost ucise prin lovire, strivire, spintecare, maltratare şi chiar muşcături de câine. Faptele sunt confirmate de consemnările făcute în jurnalele privind acţiunile operative ale unităţilor implicate în executarea ordinelor de reprimare a manifestanţilor, din extrasele acţiunilor desfăşurate de trupele M.I. şi datele înscrise în documentarul întocmit de Brigada 30 Securitate, precum şi de cele consemnate în registrul Operaţiunilor de luptă al U.M. 01024 Timişoara, prin reţeaua radiofonică, respectiv de conţinutul stenogramelor Comitetului Politic Executiv şi teleconferinţa din 17.12.1989, coroborate cu notele lucrătorilor de Securitate şi Miliţie, constatările medico-legale şi relatările martorilor audiaţi.

                                                                        A consemnat Liza Kratochwill

 

 


* Maiorul de justiţie Dan Ioan, procuror militar şef adj. gen constată, în Rechizitoriul Procuraturii Militare Timişoara, la 29 martie 1990: „Folosindu-se de importantele funcţii ce le deţineau în ierarhia regimului dictatorial, inculpaţii Coman Ion şi Radu Bălan au organizat şi condus, de la sediul fostului Comitet Judeţean de Partid Timiş, întreaga acţiune de reprimare... încă înainte de a fi primit ordin... până la fuga soţilor Ceauşescu, prin folosirea armamentului cu muniţie de război, de către forţele Ministerului de Interne, Departamentului Securităţii Statului şi ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate Comandamentului Judeţean. Ca urmare, pe raza oraşului au fost constituite opt obiective de dispersare şi reprimare a manifestanţilor. Astfel, între 17-22.12.1989, au fost împuşcate 325 de persoane, din care 72 au decedat, iar 253 au fost rănite. Ulterior, numărul acestora a crescut. Alte 29 de persoane au fost ucise prin lovire, strivire, spintecare, maltratare şi chiar muşcături de câine. Faptele sunt confirmate de consemnările făcute în jurnalele privind acţiunile operative ale unităţilor implicate în executarea ordinelor de reprimare a manifestanţilor, din extrasele acţiunilor desfăşurate de trupele M.I. şi datele înscrise în documentarul întocmit de Brigada 30 Securitate, precum şi de cele consemnate în registrul Operaţiunilor de luptă al U.M. 01024 Timişoara, prin reţeaua radiofonică, respectiv de conţinutul stenogramelor Comitetului Politic Executiv şi teleconferinţa din 17.12.1989, coroborate cu notele lucrătorilor de Securitate şi Miliţie, constatările medico-legale şi relatările martorilor audiaţi.

 
 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia