Dezvaluiri

Dezvăluirile unui deţinut politic

          

Ca loc de neuitare, Memorialul Revoluţiei din Decembrie 1989 din Timişoara este vizitat de mulţi români emigraţi, îndeosebi bănăţeni care au luat calea pribegiei înainte de căderea regimului lui Ceauşescu. Transfugii, îndeosebi, au fost printre primii care s-au întors să-şi vadă ţara şi tot ei sunt printre cei mai interesaţi să revadă mostre din trista amintire a trecutului, dintr-o Românie sumbră, dar, totuşi... de acasă.

Uşvad T. Dorel este unul dintre aceştia. A fost deţinut la Aiud, la o vârstă fragedă, ca transfug; a trecut ilegal graniţa în 1989 (după o primă încercare eşuată), cu puţin timp înainte de Revoluţia din Decembrie 1989. A păstrat „aproape” locul de baştină, fiind în contact cu cei de-acasă şi chiar martor la unele incidente din Decembrie 1989, petrecute la Timişoara. În cele de mai jos vă invit să-l cunoaşteţi pe bănăţeanul care a supravieţuit Aiudului, la vârsta adolescenţei, şi să aflaţi istoria celor petrecute.

„Am avut probleme cu partidul... nu eram utecist”

Uşvad T. Dorel: Timişoara e oraşul în care revin des, de când am plecat în Austria, la Viena, în 1989. Aici am bunuri imobiliare. Parte din familie e aici, parte la Viena. Lucrez în turism, într-un lanţ hotelier. Şi aici, înainte de a pleca, tot în domeniul ăsta lucram, la O.J.T.Problema a fost că am avut un conflict cu întreprinderea unde lucram, trebuie să precizez că ultimii doi sau trei ani, înainte de a pleca, am lucrat la PECOTIM. Avea o unitate hotelieră pe Calea Lugojului. Şi am avut probleme cu partidul... Eu nu eram membru de partid, nici U.T.C.-ist... M-au presat. După aia, mi-au desfăcut contractul de muncă cu litera „i” şi nu mai găseai de lucru. Şi, dacă lucrai, se întâmplau nişte lucruri... Am avut o condamnare politică, am făcut un an la Aiud.

Liza Kratochwill: Când aţi fost condamnat?

Uşvad Dorel: În 1966. Şi am scăpat cu decretul din... a fost amnistie generală atunci, de graţiere, în 1968.

L.K.: Câţi ani aţi avut atunci?
U.D.: Eram minor.16,17 ani.
L.K.: Cum s-a întâmplat?

U.D.: Păi, tot aşa, am trecut frontiera şi sârbii m-au dat înapoi.

L.K.: Unde... prin ce parte?
U.D.: Lângă Jimbolia. Între Jimbolia şi Teremia. 

 „Sârbii dădeau românii pe câte un vagon de sare recompensă

U.D.: Şi sârbii m-au dat înapoi. C-aşa era atunci, pentru fiecare infractor care trecea frontiera... dădeau românii câte un vagon de sare recompensă. Şi-aşa era treaba. Ei, a doua oară, s-a schimbat. Mai târziu au intervenit marile puteri din vest şi au interzis trucul ăsta. Ceauşescu a dublat după aia. Dădea două vagoane pentru fiecare.
L.K.: Deci la 16 ani aţi fost închis?

U.D.: Între 16 şi 17 ani am fost în închisoare în Aiud.

L.K.: Cum s–a petrecut, să ne povestiţi cum aţi încercat să treceţi dincolo şi cum v-au prins!

U.D.: De prins nu m-au prins, că eu i-am ajutat şi pe alţii să plece înainte. Să vă spun un lucru de familie.Eu sunt născut în Gotlob. Gotlob îi la vreo opt kilometri de frontieră. Şi părinţii mei au refuzat să intre în C.A.P. Nu era singura familie. Erau 16 familii care au refuzat. Şi-atunci, ca represalii, le-a dat pământul care... taică-miu e veteran de război. Dar şi alţii care au luptat pe frontul antifascist au primit asta de la Regele Mihai, că el era, atunci, la putere. Le-a confiscat pământul şi le-a dat la 20 de kilometri distanţă. Şi asta era chiar pe frontieră. Era, poate aţi auzit, era gardul ăla de sârmă, era un gard de sârmă, la frontiera româno-iugoslavă. Care reuşea să treacă gardul, era scăpat.

L.K.: Dumneavoastră cum v-aţi luat inima în dinţi să mergeţi dincolo? Ce v-a determinat să faceţi pasul ăsta?

U.D.: Păi, nu mai suportam... familia era hărţuită. Taică-miu mă lua de dimineaţă, ne sculam la ora 2,00-3,00, ca să ajungem la ora 6,00 în oraş. Vă spun aşa un lucru, tatăl meu mai trăieşte, dar acuma e imobilizat. Are 87 de ani... Mă chemau la sfat de două ori pe săptămână ... dar, revenind la prima tentativă, tata mi-a dat curaj. Şi el, vă spun, asta e puţin mai dureros, dar eu trebuia să ţin calul la prăşit, că prăşeam porumb... şi, când treceam puţin de cale, mă mai altoia: „Măi, uită-te, acolo să mergi, în direcţia aia!”. Adică îmi arăta Iugoslavia. Odată, cu încă o persoană, vecini acolo, ăsta era mai în vârstă ca mine... hai să plecăm! Şi-am plecat. Adică eu cunoşteam locurile acolo. Nu era să mă duc în gura lupului. Şi aşa s-a întâmplat.

Bătaia tare a fost la grăniceri... ai noştri. Eram... contrarevoluţionari”
 
U.D.: Ne-au prins în interior. Ne-au dat înapoi. Ne-au ţinut la ei, se face un interviu...
L.K.: V-au bătut?

U.D.: Nu. Ai noştri, da. Dar sârbii ne-au dus până la frontieră, ne-au dat drumul, ne-au luat în primire, Doamne! Bătăi, bătăi... Ce să vă spun...

L.K.: Şi cum a fost în Aiud regimul?

U.D.: Acolo era regim de... dar cel mai greu a fost ancheta aici la Timişoara. Îţi punea ochelari, adică ochelari se spune, ca să nu vezi unde te scoate din cameră afară şi unde te duce. Cu cătuşe la spate. Bun. Bătaia tare a fost de la grăniceri. Şi asta rămâne, trebuie să ştiţi...

L.K.: Şi interogatoriile ce vizau?

U.D.: Să le spui tot. Nu numai trecerea de frontieră. Aaa! Sunt multe întrebări.

L.K.: Ce-ai făcut? Cu cine ai fost?
U.D.: Da, dar te băga contrarevoluţionar. Aşa eram consideraţi. Contrarevoluţionari. C-aşa era şi în puşcărie...
 
 „15 zile de izolare pentru bomboane!”
 
L.K.: Cu ce literă de lege v-au închis?

U.D.: Nu ţin minte articolul. Eu, oricum, am reuşit să-mi copiez tot dosarul. După revoluţie am avut o doamnă, fiica ei era în Austria şi lucra la Arhiva de la Tribunalul Militar. Şi am rugat-o. Zice: „Mă, acuma e liber.” Mi-a dat tot dosarul, l-am copiat. Dacă vă spun ceva... acuma e incredibil ce vă spun! Deci eram minor şi noi eram separaţi aici, la Popa Şapcă, de cei de drept comun. Dar pe ăia de drept comun îi punea să spele, cum să spun, coridoarele, şi erau din ăştia, foşti colegi, care au făcut naveta. Navetişti. Îi prindea fără bilet sau ceva, le dădea 15 zile. Şi unul Moceanu Titi din Variaş mi-a băgat pe sub uşă nişte bomboane. Vreo cinci bomboane. Şi eu sugeam pe bomboane, aşa, şi gardianul m-a prins cu bomboanele în gură şi mi-a făcut un...

L.K.: Referat.

U.D.: V-arăt hârtiile. Că astea-s hârtii din dosar. Izolare: 15 zile. Asta era rău.

L.K.: Pentru consum de bomboane?
U.D.: Asta era grav.

„Din opt dosare, cinci au dispărut”

U.D.: Şi m-am trezit când am ajuns la Aiud... am mers prin altă... normal, se formau vagoane unde îi duceau pe politicieni. Cei mai mulţi veneau de la Timişoara.

K.U.: Aşa tineri ca dumneavoastră? Mulţi adolescenţi? 

U.D.: Opt. Şi acuma am scris, după Revoluţie. I-am scris la Ana Blandiana, că ea răspunde de... şi, din ăştia opt pe care io îi ştiam, ne-a găsit pe trei: pe mine, care-s în Austria, pe unul Timşimon, care-i în Germania, la Aachen, şi unul maghiar, care-i mort. Restul cinci nu i-au mai găsit. Au dispărut dosarele. Ce s-a întâmplat, nu ştiu... Am fost graţiat şi atunci a trebuit, ca să pot să lucrez... că m-aţi întrebat – şi aici e foarte important de specificat treaba asta – ca să pot eu lucra, eu eram avantajat de faptul că pot să comunic în mai multe limbi. Şi asta căutau ei, aşa ceva, în turism.

După graţiere, „reabilitare” 

U.D.: Dar, ca să pot lucra, odată, am venit şi era personalul acolo... A! Grozescu îl chema pe directorul care a fost, Grozescu... de la O.J.T... Securitatea l-o pus acolo.

L.K.: Mai „zmeu”, aşa, nu?

U.D.: Da. Şi a venit aşa, odată: „Nu mai poţi să lucrezi în asta, pentru că trebuie să-ţi faci reabilitarea.” Reabilitare, cum? La Tribunal, nu ştiu ce... Păi, am fost graţiat o dată, amnistiat!... Veşnic, colegii erau... adică, aşa, se întreţinea o stare din asta, că-i punea pe colegi să scrie tot unii despre alţii.

L.K.: Monitorizare?

U.D.: Da. Că primeai un pachet de ţigări de la străini sau eu ştiu, ceva... lucruri urâte. Dar, să vă spun sincer, eu, schimbând valută acolo, că aveam bani, am câştigat mulţi bani...  

„Din cinci vagoane de lubeniţă, statul ne lua patru” 

U.D.: Cum să vă zic, dacă aţi auzit de lubeniţă de Gotlob... Eu cu fratele meu şi cu tatăl meu ne-am făcut faima asta. La Lovrin, acolo, erau de sere şi aveau şi pământ care nu se lucra. Şi-atunci, pe fiecare familie îţi dădea un hectar să pui ce vrei. Şi noi puneam lubeniţe. Vă spun, le dădeam lor patru vagoane sau cinci şi unul al nostru şi vindeam aşa.

L.K.: Şi patru la stat, nu?
U.D.: Da. Mergea în export.

L.K.: Dar vă susţineau financiar cu seminţe, cu ceva?

U.D.: Nuu! Da de unde! Cu nimic! Îţi dădea pământul. Atât! Nici arat, nici nimic! Nu numai lubeniţe. Roşii, ardei. Părinţii mei cu asta s-au ocupat. Dar vreau să specific treaba asta cu minorii, am comunicat cu doamna Blandiana de câteva ori, ea nu găseşte, nu apare...

L.K.: Dosarul?
U.D.: ...dosarele celorlalţi.
L.K.: Şi ce explicaţie ar fi pentru asta?

U.D.: Cineva caută să şteargă. Dacă ne-a găsit numa’ pe noi, care nu suntem cetăţeni români, celălalt era decedat, un maghiar, Katona Arpad...

L.K.: El e decedat?

U.D.: E decedat, da. Dar el, săracul, şi înnebunise acolo, înăuntru, în Penitenciar.

L.K.: El era din Sibiu?

U.D.: Nu, Zizin, de lângă Braşov. Eu îi ştiu pe toţi, că am stat acolo. Mai este unul de care n-aminteşte nimeni, Anghelov Francisc, din Dudeştii Vechi – şi-a pierdut vocea, a paralizat, nu mai poate să vorbească, dar eu, de multe ori, trec să-l văd – de el nu ştia nimeni. Dar primeşte drepturile. Asta-i interesant. Deci primeşte drepturile din articolul 111 sau care e pentru cei care au fost deportaţi, persecutaţi politic. Dar restul nu se ştie... la centralizarea lor acolo.

În celulă se stătea legat cu lanţ, cătuşe şi-n picioare toată ziua

L.K.: Cum era o zi acolo, în închisoare?

U.D.: Eu vreau să vă zic cea mai frumoasă zi cum era acolo: când primeam mâncare fasole. Sărbătoare. Asta era valabil şi în armată... În rest, era un regim foarte strict. Era un regim extraordinar. Şi noi eram obligaţi să lucrăm acolo. Era o fabrică de diferite construcţii metalice. Intrai dimineaţa şi ieşeai... te întorceai seara. Te băga la celulă. Şi acolo stăteai maximum patru într-o celulă, dar vreau să trec acuma la... că m-am dus după mine cu raportul cu bomboanele şi acolo ăsta a cerut nu ştiu câte zile. Şi el mi-a tăiat din 30 de zile numai 15, „că-i minor”. Şi asta nici nu era voie. Asta era o altă condamnare. Şi-acolo cum era: o celulă în care maxim doi eram. La izolare. O zi mâncai, o zi nimic. Primeai apă şi un turtoi. Turtoiul era aşa, un fel de... porumb opărit. Şi după aia pus la cuptor. Necesităţile ţi le făceai în cameră. Şi-atunci, cum era: patul era în perete, ţi-l dădea numai noaptea jos, dar erai la picioare cu cătuşe şi cătuşe la spate. Şi cătuşele de la picioare... în mijlocul camerei era un inel, aşa, în care te lega, acolo, de el. Şi stăteai pe beton acolo, tot timpul.

La Cimitirul „Trei Plopi” morţii prea înalţi erau tranşaţi

L.K.: Şi pentru cazurile care... suferinzii, cei care se îmbolnăveau era, se asigura asistenţă medicală?

U.D.: Acolo tot timpul mureau. Era cimitirul, „Trei Plopi” se numea. S-a întâmplat un caz care, dacă vă spun, ziceţi că nu-i adevărat, dar nu era primul şi singurul. Pentru că era un om mare şi sicriele erau de un standard toate, i-au tăiat picioarele şi... ca să încapă în sicriu, i le-a pus. Astea sunt lucruri care... e de necrezut dacă spui la cineva! Ce vreau să vă zic: acolo a venit odată o comisie de la partid, Partidul Comunist, pentru că, la un moment dat, eram în Aiud cam vreo 320 de frontierişti. Dintre care 300 erau bănăţeni. Restul... mai era câte un moldovean, câte unul din Bucureşti. Şi să ne întrebe care-i motivul că vrem să plecăm. Fiecare trăgea câte o minciună. Unul, Crăiniceanu, ăsta a fost simpatic, zice: „Eu am vrut să văd mormântul lui Karl Marx”!...

L.K..: Eraţi copii.
U.D..: Erau şi mai în vârstă...
L.K.: Dar erau împreună, deci copii cu adulţi?

U.D.: Da, amestecaţi. Din contră, nu ne lăsau cam doi minori să stăm împreună. Ne băgau şi alţii. Dar erau acolo foşti demnitari, oameni politici tari. 

Evadarea nu era posibilă, iar graţierea nu i-a scăpat pe „trădători”

U.D.: Când a fost marea amnistie, mi se pare, nu i-a eliberat pe toţi... au rămas cei pentru trădare... Şi i-au adus pe unii de la Băneasa, au fost ţinuţi unii, deci Sighetul s-a desfiinţat, atunci, ca şi penitenciar de politici. Acolo a fost cea mai tare tragedie.

L.K.: Dar eraţi forţat să faceţi greva foamei? Să fie solidaritatea aceea... s-a întâmplat?

U.D. Nu. Nu se putea face aşa ceva. S-a încercat, cât am fost eu, două evadări, dar n-au reuşit. Le-a dat în plus ani acolo. Asta a fost marea amnistie care a fost atunci, din ’68, la presiunea vestului. Ceauşescu avea interes să intre în relaţii cu ăsta, şi a făcut această amnistie, această graţiere.

                                                             

Astăzi, Uşvad Dorel, membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, se bucură de o viaţă de familie împlinită, cu nepoţi – fiind aproape de vârsta pensionării (59 de ani) – şi de bunăstare. Este greco-catolic, fiind preocupat de păstrarea identităţii spirituale şi culturale a românilor din Austria. În acest sens, se implică în organizarea unor acţiuni de promovare şi conservare a valorilor şi tradiţiilor româneşti peste graniţă, în cadrul Asociaţiei „Unirea”, din Viena.

 

                                                                           A consemnat Liza Kratochwill

 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia