Comandantii I

Comandanţii represiunii

 
Radu Bălan (1936-1995)
 

S-a născut la 24 mai 1936 în localitatea Căzăneşti, judeţul Ialomiţa. După absolvirea Şcolii Medii Tehnice de Cărbuni Lupeni, a lucrat ca maistru, între anii 1954-1960, la minele de cărbune din Valea Jiului şi, ulterior, la Caransebeş. În perioada 1963-1972 a deţinut funcţia de prim-secretar al Comitetului regional Banat şi judeţean Timiş al U. T. C.[1]

După obţinerea licenţei la Academia de Studii Economice Bucureşti, a fost numit primar al municipiului Timişoara în anul 1977, reuşind, într-o perioadă de patru ani, să deruleze o serie de proiecte edilitar-gospodăreşti şi să-şi creeze imaginea de activist cumsecade, educat şi apropiat de timişoreni. Deşi s-a simţit bine în Timişoara, bucurându-se de simpatia şi aprecierea multor locuitori ai municipiului, din cauza politicii de rotaţie a cadrelor, va fi trimis la conducerea judeţului Hunedoara, ocupând funcţia de prim-secretar în perioada 1981-1987.

Ca urmare a rezultatelor bune obţinute în acest judeţ dificil, cu cel mai mare număr de mineri, în 1987 conducerea centrală de partid îl va numi preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, funcţie deţinută până în noiembrie 1989, când va fi numit prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Timiş şi preşedinte al Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean Timiş[2].

Numirea lui Bălan la conducerea judeţului Timiş a fost primită cu bucurie de locuitorii judeţului, pentru că era un activist cunoscut şi apreciat şi, mai ales, pentru că îl înlocuia pe Ilie Matei, un individ dur, brutal, străin de cultura, spiritualitatea şi mentalitatea bănăţenilor. Cu siguranţă că s-au bucurat şi bănăţenii, dar s-a bucurat şi Radu Bălan, pentru că legase multe prietenii în această zonă şi se simţea bine în oraşul de pe Bega. A fost numit în fruntea judeţului Timiş la 3 noiembrie 1989[3], într-o perioadă dificilă pentru România, inclusiv pentru această zonă, chiar dacă judeţul avea resurse superioare altor judeţe, iar populaţia avea un nivel de trai mai ridicat. Aprovizionarea cu produse agroalimentare a populaţiei lăsa de dorit, erau mari restricţii în distribuirea energiei electrice pentru uzul casnic şi iluminatul public. Pentru a atenua această situaţie, săptămânal se întâlnea cu directorii de întreprinderi comerciale şi cu furnizorii, pentru suplimentarea cantităţii de produse agroalimentare destinate populaţiei. În acest sens, va interveni la „Comtim” Timişoara şi la Întreprinderea de Industrializare a Cărnii, pentru a reduce exportul cu 2000 t de carne pe lunile noiembrie şi decembrie, care să fie destinată populaţiei[4]. Prin intervenţiile făcute la Comitetul de Stat al Planificării – pe care l-a condus un an şi patru luni – a reuşit să oprească întreruperile de energie termică şi electrică pentru consumul casnic pe tot parcursul zilei. Bucurându-se de o evidentă simpatie din partea mediului universitar, a reuşit, împreună cu conducerea Centrului Universitar Timişoara, să îmbunătăţească condiţiile de învăţătură şi de hrană ale studenţilor. Şi, totuşi, nimeni nu bănuia că, la foarte scurt timp, numirea în fruntea judeţului Timiş îi va fi fatală lui Radu Bălan, marcându-i, în mod tragic, destinul.

Într-adevăr, la nici o lună de la preluarea conducerii, în ziua de 15 decembrie 1989, regimul comunist începe să se confrunte cu cele mai grave probleme din istoria sa de peste patru decenii, tocmai în Timişoara. În jurul orei 16,00, Radu Bălan a fost informat telefonic de către secretarul cu probleme de propagandă, Vasile Bolog, că în faţa casei pastorului reformat Lászlo Tőkés se aflau aproximativ 100 de persoane, care nu se manifestau sub nicio formă. Cunoştea că pastorul urma să fie evacuat în baza unei hotărâri judecătoreşti, din informaţiile primite de la fostul prim-secretar Ilie Matei, de la Ion Cumpănaşu, şeful Departamentului Cultelor, şi de la preşedinta Tribunalului Judeţean Timiş, Elena Topală[5]. La scurt timp, va fi informat şi de către Ion Deheleanu, şeful Miliţiei judeţului Timiş, şi Traian Sima, şeful Securităţii judeţene, despre situaţia creată în faţa casei pastorului reformat. Ei i-au solicitat lui Bălan să nu dea curs hotărârii de evacuare, întrucât spiritele erau încinse, iar pastorul se bucura de o evidentă simpatie[6]. Pentru a se convinge de informaţiile primite, în jurul orelor 19,00, Bălan s-a dus în Piaţa Maria. Întors la sediu, l-a chemat pe primarul municipiului Timişoara, Petre Moţ, şi l-a trimis la locuinţa pastorului pentru a-l asigura – inclusiv în scris – că nu va fi evacuat. Drept urmare, majoritatea celor prezenţi în zonă au plecat acasă, situaţia revenind la normal, deşi în acea seară au avut loc câteva incidente când autorităţile au încercat să facă arestări[7]. La rându-i, Radu Bălan l-a informat pe Emil Bobu despre cele întâmplate în Timişoara.

În dimineaţa zilei de 16 decembrie, la orele 8,30, Bălan a ţinut obişnuita şedinţă de secretariat, unde, pe lângă probleme curente, a informat că sunt şi „ceva probleme în Piaţa Maria”[8]. Într-adevăr, erau probleme, pentru că numărul celor aflaţi în faţa casei pastorului reformat era în creştere, comparativ cu primele ore de dimineaţă. De aceea, la orele 10,00, Nicolae Ceauşescu l-a sunat pe Radu Bălan şi i-a cerut să ia măsuri pentru evacuarea imediată a pastorului, chiar dacă nu trecuse termenul legal de opt zile de la pronunţarea sentinţei. Pentru că la orele prânzului numărul timişorenilor adunaţi în faţa casei pastorului era mult mai mare decât în ziua precedentă, Ceauşescu l-a sunat de mai multe ori, cerându-i să intervină în forţă pentru dispersarea demonstranţilor. La proces – Procesul de la Timişoara (2 martie 1990-9 decembrie 1991) – Bălan declara că în perioada 15-17 decembrie, deşi era şeful judeţului şi preşedintele Consiliului de Apărare al judeţului Timiş, nu a dat nicio dispoziţie pentru chemarea şi trecerea la acţiune a forţelor de represiune, deoarece „situaţia din perioada menţionată nu reclama folosirea forţei armate împotriva cetăţenilor”[9].

Realitatea era alta, deoarece din dispoziţia lui Bălan, inspectorul-şef, colonelul Ion Popescu, a alarmat, la orele 14,45, unităţile ce-i erau subordonate, pentru a acţiona împotriva demonstranţilor, potrivit prevederilor planului unic întocmit în baza Ordinului 002600/1988 al ministrului de interne[10]. De fapt, era imposibil să fie trimise forţe represive în stradă, împotriva unor demonstranţi care spre seară s-au mutat în Piaţa Maria, au oprit tramvaiele şi au început să-şi manifeste deschis şi fără echivoc ostilitatea faţă de regimul lui Ceauşescu, fără consimţământul primului-secretar. Că aşa stăteau lucrurile o dovedeşte şi raportul „privind evenimentele care au avut loc în municipiul Timişoara în perioada 15-18 decembrie 1989”, întocmit de Radu Bălan pentru conducerea partidului, în care se precizează că s-au luat măsuri ferme, „în cadrul sistemului naţional de apărare, pentru apărarea proprietăţii socialiste, a suveranităţii ţării” şi că „în luptele purtate pentru contracararea acţiunilor criminale, contrarevoluţionare” s-au înregistrat morţi şi răniţi[11].

În jurul orelor 19,00, Radu Bălan s-a deplasat în Piaţa Maria, constatând că situaţia era scăpată de sub control, numărul demonstranţilor era în creştere, iar atitudinea lor era, fără echivoc, potrivnică regimului ceauşist. Întors la sediu, Bălan a dispus să fie mărit numărul de muncitori ce urmau să fie infiltraţi printre manifestanţi, iar primarul Moţ, împreună cu alţi activişti, să se deplaseze spre Podul Michelangelo, pentru a disloca şi a opri o coloană de manifestanţi ce se îndrepta spre Judeţeana de Partid. Încercarea de dialog a eşuat, astfel că aproape 2000 de protestanţi au ajuns în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid scandând lozinci împotriva regimului. Depăşit de evenimente, Bălan, după propria-i mărturie, nu a avut curajul să încerce un dialog cu demonstranţii, deşi ştia că se bucura de simpatia timişorenilor: „Deşi ştiam că eram respectat de populaţia oraşului, n-am îndrăznit să ies, pentru a încerca un dialog cu mulţimea adunată, pentru că mi-a fost teamă”[12]. În aceste condiţii, demonstranţii atacă sediul, sparg geamurile şi încearcă să smulgă însemnele comunismului.

Obligat de situaţia creată şi de ordinele venite de la Bucureşti, Bălan se va implica tot mai mult în reprimarea demonstranţilor şi chiar în evacuarea pastorului Tőkés. Îi va solicita, mai întâi, generalului Vasile Milea, ministrului Apărării Naţionale, să ordone unităţilor militare din Timişoara constituirea de patrule de militari conduse de ofiţeri, care împreună cu organele de ordine să asigure paza obiectivelor din municipiu[13]. Apoi, îi va da dispoziţie lui Petrea Ioan Cristea, şeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice din judeţul Timiş, să asigure paza sediilor judeţene şi municipale de partid cu 200 de luptători neînarmaţi[14]. În acea noapte, Bălan a ţinut o permanentă legătură cu Ion Popescu şi Traian Sima, primind informaţii despre evenimentele din stradă şi dând dispoziţii pentru restabilirea ordinii[15].

Spre miezul nopţii, Bălan participă la o întrunire cu activul de partid şi directorii de întreprinderi din oraş, pe care îi informează despre modul în care a fost atacat sediul Comitetului Judeţean de Partid, despre activitatea antistatală a pastorului Lászlo Tőkés şi despre modul în care s-a pregătit evacuarea acestuia[16]. După această întâlnire se va implica, alături de Ilie Matei şi Ion Cumpănaşu, şeful Departamentului Cultelor, în acţiunea de evacuare forţată a pastorului Tőkés şi va lua legătura cu prim-secretarii de la Mediaş şi Buzău, solicitându-le sticlă pentru repararea geamurilor şi vitrinelor distruse[17].

Deoarece coloanele de demonstranţi mărşăluiau pe străzile oraşului, trecând prin cele mai importante zone, în jurul orei 3,00, Radu Bălan a ordonat „să se intervină cu toate forţele, pentru a-i dispersa pe manifestanţi şi, apoi, să fie arestaţi cei ce vor fi găsiţi umblând prin oraş”. Într-adevăr, în urma intervenţiei forţelor represive, demonstranţii au fost împrăştiaţi, operându-se până spre dimineaţă peste 200 de arestări[18].

Liniştea restabilită în dimineaţa zilei de 17 decembrie va fi tulburată de o defilare a subunităţilor militare, cu fanfară, drapel de luptă şi armament fără muniţie – ordonată de Ceauşescu –, defilare ce se dorea a fi o demonstraţie de forţă pentru a descuraja orice acţiune protestatară[19]. În vederea sprijinirii organizării şi desfăşurării acestei defilări, în dimineaţa zilei de 17 decembrie soseşte la Timişoara o grupă de ofiţeri din Marele Stat Major, Consiliul Politic Superior al Armatei şi Inspectoratul Muzicilor Militare[20]. În realitate, defilarea a oferit timişorenilor pretextul de a se aduna din nou şi de a-şi exprima protestul faţă de regim.

Pe la orele prânzului, Ceauşescu l-a sunat, de mai multe ori, pe Bălan, pentru a se informa atât de modul în care a decurs defilarea armatei, cât şi de comportamentul timişorenilor adunaţi în Piaţa Operei. Deşi l-a informat că totul a decurs normal şi situaţia era sub control, la scurt timp, Bălan avea să vadă mii de timişoreni ce se îndreptau spre sediul Judeţenei de Partid. Oficialităţile locale, nu numai că nu acceptă dialogul cu demonstranţii, în marea lor majoritate paşnici, dar şi ordonă ca mulţimea să fie împrăştiată cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă din două autocisterne. În această situaţie, o parte dintre demonstranţi atacă sediul cu pietre şi sticle incendiare, pătrund în interior şi devastează birourile de la parter. Bălan a ieşit pe poarta laterală a clădirii şi a mers în faţa sediului oficiosului judeţean „Drapelul roşu”, având un dialog decent şi civilizat cu un grup de demonstranţi, fiind informat de conţinutul revendicărilor. De aici, după alungarea demonstranţilor din sediu şi din faţa Comitetului Judeţean de Partid, Bălan revine la sediu, fiind informat că a fost căutat de Ceauşescu. De aceea, pentru a putea lua legătura cu dictatorul, va merge la Inspectoratul Ministerului de Interne. Aflând că sediul Judeţenei de Partid a fost devastat, Ceauşescu i-a ordonat să reocupe sediul, să mobilizeze întregul activ de partid şi să-l aştepte pe Ion Coman, care va veni cu un grup de 7 generali şi 3 colonei de la M.Ap. N. şi M.I., pentru a restabili ordinea[21].

Într-adevăr, în jurul orelor 17,00, Ion Coman a ajuns la sediul partidului, fiind aşteptat de Radu Bălan şi Ilie Matei. La scurt timp, cei trei demnitari au participat la teleconferinţa organizată de Nicolae Ceauşescu, unde au aflat că s-a dat ordinul de a se trage în demonstranţi. Prin funcţiile deţinute – prim-secretar judeţean, preşedinte al Consiliului Popular Judeţean şi preşedinte al Consiliului de Apărare al Judeţului Timiş – până la venirea lui Coman, Bălan era comandantul tuturor forţelor folosite în Timişoara pentru restabilirea liniştii, adică împotriva demonstranţilor. Va confirma acest lucru şi Ceauşescu la teleconferinţă: „Bălane, tu, conform Legii 14, eşti comandantul judeţului Timiş!”[22] Răspunsul lui Bălan este fără echivoc: „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem! Sunt aici cu tovarăşul Coman. S-au luat măsuri pentru executarea ordinului dat de dumneavoastră.”[23]

După teleconferinţă, în timp ce în oraş se trăgea cu muniţie de război, înregistrându-se primele victime, Bălan l-a sunat pe rectorul Politehnicii, Ion Anton, cerându-i să trimită toate cadrele didactice în căminele studenţeşti, deoarece s-a dat ordin să se tragă. Apoi, a convocat o şedinţă cu activul judeţean de partid, pentru a-l informa despre evenimentele derulate în acea zi şi a-i cere să meargă în întreprinderi, să stea de vorbă cu oamenii şi să le spună să nu iasă în stradă, pentru că pot să fie împuşcaţi. Pentru a şterge cât mai repede urmele acţiunilor protestatarilor, a cerut prim-secretarilor din judeţele Arad, Caraş-Severin şi Hunedoara să trimită câte 50 de geamgii în Timişoara[24].

În aceeaşi seară, Bălan i-a solicitat lui Vasile Bolog ca secţia de propagandă să întocmească un material orientativ, ce urma să fie prezentat a doua zi dimineaţa la instruirea activului de partid. Materialul trebuia să cuprindă referiri laudative la adresa lui Ceauşescu, să evidenţieze realizările obţinute de municipiul Timişoara în toate domeniile de activitate şi să-i informeze că în oraş grupuri violente şi elemente străine, diversioniste şi destabilizatoare au făcut mari distrugeri[25].

La orele 21,00, când se trăgea aproape în toate zonele oraşului, Bălan a transmis Întreprinderii „Victoria” – întreprindere cu grad ridicat de pericol – o notă telefonică prin care cerea să se înarmeze Gărzile Patriotice cu muniţie de război şi, la apariţia duşmanului la limita întreprinderii, să se tragă un foc de avertizare şi, apoi, la picioare. Sigur că nu s-a aplicat acest ordin, pentru că nu exista muniţie de război în întreprindere, dar s-au întărit măsurile de pază şi supraveghere[26].

Fiind întrebat telefonic de Nicu Ceauşescu, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Sibiu, despre situaţia din Timişoara, Bălan l-a informat despre manifestaţiile ce aveau loc în oraş şi l-a rugat să-i procure gaze lacrimogene. După câteva ore, Nicu Ceauşescu i-a trimis, cu un avion militar, un complet cu gaze lacrimogene (CLAT), care au fost folosite, ulterior, pentru împrăştierea demonstranţilor[27].

În 18 decembrie, la orele 8,00, Bălan i-a cerut secretarei judeţene cu probleme economice, Teodora Avram, să-i anunţe pe cei ce trebuiau să vină la şedinţa cu activul de partid – directorii şi secretarii de partid din întreprinderile şi instituţiile oraşului – să aducă situaţia cu prezenţa oamenilor la lucru[28]. Apoi, împreună cu Ilie Matei şi Cornel Pacoste, va participa la această şedinţă organizată la sediul municipal de partid. Bălan a vorbit primul, comunicându-le că în Timişoara s-a decretat stare de necesitate, iar Armata a tras, rezultând morţi şi răniţi. Potrivit relatărilor mai multor participanţi la acea şedinţă, Bălan a precizat doar că s-a tras în oraş cu muniţie de război, „arătându-şi părerea de rău şi regretul profund pentru cele întâmplate”[29]. În continuare, Bălan i-a anunţat că se va interzice vânzarea băuturilor alcoolice, se vor sista spectacolele şi că vor trebui luate măsuri ca salariaţii să nu iasă în stradă, iar fiecare organizaţie de partid să îi convoace nominal pe cei care lipsesc de la lucru şi motivul absenţei. A insistat asupra necesităţii desfăşurării în bune condiţii a activităţii în întreprinderi şi în instituţii, caracterizând actele de devastare ca fiind antistatale şi antinaţionale[30].

După şedinţă s-a deplasat împreună cu Vasile Bolog la Penitenciarul din Timişoara, pentru a vedea de situaţia arestaţilor. La întoarcerea la Judeţeană, a dispus constituirea a două colective formate din activişti de partid şi lucrători din Procuratură, cu misiunea de a se deplasa la Penitenciar şi a-i tria pe cei reţinuţi, urmând ca cei găsiţi nevinovaţi să fie eliberaţi[31].

În dimineaţa zilei de 19 decembrie, la solicitarea muncitorilor de la ELBA, Bălan s-a deplasat în întreprindere, pentru a intra în dialog cu ei. Ajungând acolo, Bălan află că muncitorii, aflaţi în curtea întreprinderii, încetaseră lucrul şi cereau îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi scoaterea Armatei din întreprinderi şi din oraş. De pe o platformă, un grup de 10-15 muncitori, învingându-şi frica, scandau „Jos Ceauşescu!”[32].

A doua zi, la solicitarea a peste 2500 de muncitori de la UMT, aflaţi în grevă şi adunaţi în curtea celei mai mari întreprinderi din oraş, Bălan se va deplasa acolo, în jurul orelor 10,00, fiind urmat de Cornel Pacoste şi de ministrul Construcţiilor de Maşini, Eugen Rădulescu, fost cadru de conducere la această uzină. Muncitorii aveau atât revendicări sociale, cât şi politice, solicitând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi înlăturarea lui Ceauşescu[33].

Dacă în raportul trimis conducerii centrale a partidului în ziua precedentă, Bălan era convins că prin „măsurile politico-organizatorice luate de organele şi organizaţiile de partid şi organismele democraţiei muncitoreşti-revoluţionare în toată această perioadă, activitatea în toate unităţile economico-sociale ale municipiului şi învăţământului mediu şi superior”[34] se desfăşura în condiţii absolut normale, după întâlnirile cu muncitorii de la ELBA şi, mai ales, de la U.M.T., îşi va schimba opinia. Bălan nu mai identifică opozanţii regimului ceauşist doar cu grupurile de „vandali” sau „iredentişti”, ci cu sute şi chiar mii de muncitori, care, cu doar câteva zile în urmă, constituiau temelia acestui regim. El vedea cum oamenii muncii şi-au învins teama şi, în plină zi, strigau, cu toată convingerea, „Jos Ceauşescu!” şi „Libertate!”. Era mult prea inteligent Radu Bălan ca să nu realizeze că Timişoara nu mai putea fi Braşovul anului 1987. De aceea, comportamentul său se va schimba, sigur, în limitele permise de cultura politică şi funcţiile pe care le avea. Din acest moment, Bălan nu va mai evita contactul cu protestatarii sau cu reprezentanţii acestora, dimpotrivă, va căuta, până în momentul arestării, să-şi nuanţeze poziţia şi chiar să dea impresia că ar dori să fie în tabăra lor.

Astfel, după ce revine în sediul Judeţenei de Partid, se va implica, alături de Cornel Pacoste, în pregătirea sălii mari şi instalarea unei staţii de amplificare, pentru a se putea dialoga cu demonstranţii. Mai mult, după venirea primului-ministru Constantin Dăscălescu şi a secretarului Comitetului Central, Emil Bobu, Bălan va coborî în mijlocul demonstranţilor, se va îmbrăţişa cu muncitorul Ion Marcu de la UMT, care era îmbrăcat într-un cearşaf inscripţionat pe faţă cu „Jos Ceauşescu!” şi pe spate cu „Libertate!” şi va dialoga cu ei. Le-a propus demonstranţilor să-şi stabilească cinci reprezentanţi care să intre în sediu, pentru a-şi susţine revendicările în faţa celor doi demnitari comunişti trimişi de Ceauşescu la Timişoara. Până la urmă, au urcat în sediu 13 demonstranţi, care i-au cerut lui Dăscălescu abdicarea dictatorului, demisia guvernului, eliberarea arestaţilor, restituirea morţilor familiilor pentru a fi îngropaţi creştineşte, alegeri libere etc.[35]

În timp ce ceilalţi vizionau discursul lui Ceauşescu, Bălan a dialogat cu Lorin Fortuna, Ion Savu, Ion Marcu şi alţi revoluţionari, dorind să lase impresia că le înţelege demersurile, dar nu li se poate alătura. Fortuna l-a tras de-o parte, spunându-i că-l consideră „un om onest”, bine intenţionat, dornic „să îmbunătăţească viaţa populaţiei” şi că auzise că s-ar fi opus la măsurile de reprimare ordonate de Ceauşescu. De aceea, l-a întrebat direct dacă nu doreşte să li se alăture, pentru că atunci „era un moment crucial” şi era nevoie „de oameni cu experienţa lui”. Răspunsul lui Bălan a fost fără echivoc: „Nu se poate, măi băieţi! Mergeţi acasă, liniştiţi-vă? Veţi vedea că nu veţi avea de suferit!”[36]. Din păcate pentru el, Bălan a dovedit atunci că nu avea simţ politic şi nici curajul marilor învingători, pierzând o şansă unică, o ocazie cu care „te poţi întâlni în viaţă o singură dată.”[37]

În 21 decembrie, Timişoara era deja un oraş liber, revoluţionarii având şi o structură de conducere proprie, Frontul Democrat Român, în frunte cu Lorin Fortuna. În aceste condiţii, Bălan a chemat mai mulţi activişti de partid, comunicându-le că, din dispoziţia lui Coman, urmau să organizeze o contrademonstraţie. Trebuiau formate două coloane, una care să plece de pe platforma industrială din Calea Buziaşului, iar cealaltă din zona întreprinderilor ELBA, „Electromotor”, „6 Martie” etc. Coloanele trebuiau să aibă 200 de militari, 200-400 de membri ai Gărzilor Patriotice şi aproximativ 1000 de muncitori. În ciuda încercărilor făcute, intenţia nu s-a putut finaliza, muncitorii fiind, majoritatea, în Piaţa Operei. Eşuarea acţiunii i-a fost comunicată lui Bălan, acesta replicând: „Foarte bine, era o prostie!”[38]

În aceeaşi zi, Bălan a trimis-o pe Viorica Boiborean, secretar judeţean cu probleme sociale, la Direcţia Sanitară, pentru a organiza eliberarea celor decedaţi prin împuşcare şi a-i încredinţa familiilor[39]. În acelaşi timp, împreună cu alţi activişti, Bălan s-a ocupat de hrana muncitorilor din Oltenia, trimişi din ordinul lui Ceauşescu împotriva timişorenilor. Din fericire, şi această acţiune va eşua, muncitorii convingându-se rapid că pe străzile oraşului nu erau „huligani” şi „beţivi”, ci confraţi decişi să înlăture regimul lui Ceauşescu. De aceea, vor fraterniza cu revoluţionarii, punând capăt ultimei tentative a dictatorului de a prelua controlul asupra oraşului răzvrătit[40].

În dimineaţa de 22 decembrie, i-a comunicat activistului Florea că, din dispoziţia lui Coman, trebuia împreună cu primarul Moţ să intre în contact cu liderii Frontului Democrat Român, să le solicite să cedeze staţia de amplificare, întrucât mai mulţi cetăţeni s-ar fi declarat nemulţumiţi de tulburarea liniştii. Aceştia au refuzat şi le-au înmânat celor doi mesageri platforma-program a frontului, pentru a fi cunoscută şi de către Ion Coman.

De la balconul Operei s-a cerut venirea lui Bălan, considerându-se că frontul avea nevoie de experienţa şi popularitatea lui, într-un moment dificil, când Ceauşescu încă nu abandonase puterea. Preluând mesajul liderilor din balcon, mulţimea scanda: „Să vină Bălan, că-i bănăţean!”. Adevărul era altul, Bălan nu era bănăţean, dar prin funcţiile deţinute şi prin activitatea desfăşurată în Timişoara s-a identificat, de multe ori cu interesele bănăţenilor. Într-adevăr, în jurul orelor 12,00, a ajuns în balcon şi s-a adresat mulţimii[41].

Starea de tensiune şi oboseala acumulată în acele zile, suspiciunea şi conflictele dintre liderii frontului şi, nu în ultimul rând, deruta şi complexitatea problemelor ivite după fuga dictatorului au făcut ca, la un moment dat, unii revoluţionari să-l vadă pe Bălan ca pe un posibil lider, sporind, astfel, starea de confuzie. „N-am avut timp să mă dumiresc”, mărturisea Sorin Oprea. „Deci noi ne ridicaserăm, cei mai curaţi dintre noi chiar muriseră strigând «Jos Ceauşescu!», «Jos comunismul!» şi, iată, unii dintre cei ce fuseseră în fruntea noastră îl aduseseră – şi-i oferiseră, nu-i aşa, calitatea de revoluţionar, de exponent al intereselor Timişoarei răzvrătite, de «lider» al mişcării revendicative – pe Radu Bălan, primul-secretar al judeţului, omul uns de Ceauşescu.”[42]

La această situaţie a contribuit şi reacţia emoţională a mulţimii – manipulată cu sau fără intenţie de comportamentul unor lideri. Din balconul Operei, în 21 decembrie, Ion Marcu lansează informaţia falsă că Radu Bălan ar fi fost arestat din ordinul lui Ceauşescu, pentru că ar fi cerut să înceteze focul în Timişoara[43]. A doua zi, în mai multe rânduri, mulţimea scanda „Îl vrem pe Bălan!”, lozincă transformată, ulterior, în „Îl vrem pe Bălan, că e bănăţean!”, iar din balcon mulţimea era rugată să facă „culoar liber, să treacă tovarăşul Bălan!”. Primit cu multă condescendenţă în balconul Operei, Bălan disociază poziţia partidului de cea a lui Ceauşescu – „Poziţia partidului comunist nu trebuie confundată cu poziţia lui Ceauşescu!” – şi îl consideră vinovat de deschiderea focului în Timişoara pe generalul Victor Stănculescu. Invitat să ia cuvântul, Bălan se eschivează, motivând că familia era încă în Ialomiţa şi acolo lucrurile nu erau clare, dar acceptă să-i salute pe cei din faţa Operei.

Lorin Fortuna a discutat atât cu reprezentanţii Armatei, cât şi cu Radu Bălan despre o posibilă colaborare pentru rezolvarea problemelor curente. „Acesta – Radu Bălan – şi-a manifestat intenţia de a colabora cu noi, personal, cât şi cu activul de partid pe care îl coordona. Ne-a spus că s-a opus cât a putut fostului dictator şi că se bucură sincer de victoria noastră, dorind să se pună la dispoziţia revoluţiei.”[44]

În aceeaşi zi, apărea în Timişoara primul ziar de după căderea lui Ceauşescu, „Luptătorul bănăţean”, care îl prezenta pe Bălan drept lider al revoluţiei timişorene, „român prin fiinţă, bănăţean prin simţire”, care „înainte de clarificarea situaţiei, înfruntând gărzile de pază şi armata ascunsă a unor securişti… a optat pentru Libertate, Demnitate şi Viitorul poporului român, ataşându-se mulţimii din Piaţa Operei Române şi a Teatrului Naţional, rostind în faţa a 200000 de timişoreni o proclamaţie de mare vibraţie şi descătuşare”. Articolul encomiastic conchidea: „Radu Bălan e liderul pe care Timişoara şi l-a dorit, e omul pe ale cărui excepţionale calităţi se bizuie, de acum, a noastră adevărată lumină!”[45]

Împingerea fostului lider comunist în faţă a început în seara de 22 decembrie, când Fortuna, împreună cu o delegaţie de revoluţionari, se pregătea să plece spre Bucureşti. Manevra lui Bălan era susţinută şi de conducerea Garnizoanei şi chiar şi de unii dintre revoluţionari. În noaptea de 23 / 24 decembrie a avut loc la Tipografia din Timişoara o întâlnire a lui Bălan cu Claudiu Iordache şi Ştefan Ivan, fără un rezultat concret. De aceea, în dimineaţa zilei de 25 decembrie, Lorin Fortuna a stabilit o nouă întâlnire cu Bălan la conducerea Garnizoanei, „pentru a constitui un organism mai larg de conducere a judeţului.”[46] Fortuna a fost însoţit de Claudiu Iordache şi Constantin Ghica. Bălan avea scrisă pe o hârtie componenţa viitoarei conduceri judeţene: 5 membri F.D.R., 5 activişti P.C.R., 5 ofiţeri de armată şi o serie de conducători de întreprinderi şi instituţii. Prin această formulă se încerca diminuarea rolului celor care au făcut revoluţia şi, de aceea, în faţa obiecţiilor delegaţiei de revoluţionari, s-au mai acceptat câteva locuri „pentru tineretul timişorean”. S-a convenit o nouă întâlnire după-amiază la primăria municipiului, pentru a se forma Consiliul Judeţean al F.S.N.

La scurt timp, s-a aflat că cel care orchestrase falsul din „Luptătorul bănăţean”, cu acceptarea lui Bălan în conducerea F.D.R., era chiar fostul prim-secretar. De aceea, Fortuna a convocat o şedinţă a biroului executiv al F.D.R., unde a propus eliminarea lui Bălan din organizaţie, fără însă a se lua vreo decizie, din cauza unor revoluţionari care îl susţineau pe Bălan. La întâlnirea de la primărie, Bălan a venit însoţit de un grup de activişti de partid, deşi nu se convenise acest lucru. Această nouă manevră de presiune l-a făcut pe Lorin Fortuna să propună excluderea lui Bălan şi a activiştilor de partid din viitorul consiliu judeţean, „întrucât revoluţia devenise, între timp, net anticomunistă”[47] Într-adevăr, noul consiliu judeţean s-a format fără activiştii de partid şi fără o parte din conducătorii de întreprinderi. Eşecul lui Radu Bălan a însemnat, în acelaşi timp, şi eliminarea activiştilor de partid din noua structură de conducere şi ruptura de comunism în Timişoara.

La scurt timp, în 10 ianuarie 1990, Bălan va fi arestat, iar la 9 decembrie 1991 Curtea Supremă de Justiţie – Secţia militară – îl va condamna la 23 de ani, pentru omor şi tentativă de omor[48]. Va declara recurs, dar, între timp, se va îmbolnăvi grav şi va înceta din viaţă la 13 februarie 1995.

Radu Bălan nu a fost călăul şi nici victima revoluţiei din Timişoara. Nu el a dat ordin să se tragă în demonstranţi, dar nici nu s-a opus ordinului dat de Ceauşescu, deşi a fost mult mai apropiat de timişoreni, comparativ cu predecesorii săi. A fost însă victima sistemului din care făcea parte, a îndoctrinării acceptate în mod deliberat şi, în primul rând, a unei conjuncturi pe care nu şi-ar fi dorit-o nimeni, niciodată.

 

                                                                          Dumitru Tomoni


 


[1]„Luptătorul bănăţean”, Timişoara, an. I, nr. 1 din 22 decembrie 1989

[2]Procesele revoluţiei din Timişoara (1989), adunate şi comentate de Marius Mioc, Timişoara, Edit. Artpress, 2004, p. 13 (în continuare: Procesele revoluţiei…)

[3]Procesul de la Timişoara, vol. III..., Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2005, p. 1411 (în continuare: Procesul de la Timişoara, vol. III…)

[4]Ibidem, p. 1413
[5]Ibidem, p. 1417

[6]Procesul de la Timişoara, vol. II, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin, Timişoara, Fundaţia Academia Civică, 2004, p. 471

[7] Peter Siani-Davies, Revoluţia română din Decembrie 1989, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2006, p. 91, vezi şi Miodrag Milin, Timişoara 15-21 decembrie 19 89, Timişoara, 1990, p. 18

[8]Procesul de la Timişoara, vol. IV, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2006, p. 2069

[9]Procesul de la Timişoara, vol. III..., p. 1425

[10]Ibidem, p. 1297; vezi şi Procesele revoluţiei…, p. 22

[11] Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Raport privind evenimentele care au avut loc în municipiul Timişoara în perioada 15-18 decembrie 1989, f. 1

[12]Procesul de la Timişoara, vol. III..., p. 1433

[13]Sergiu Nicolaescu, Revoluţia. Începutul adevărului. Un raport personal, Bucureşti, Edit. Topaz, 1995, p. 131; vezi şi Neculai Damian, Scânteia vine din văzduh, Timişoara, Edit. Eurostampa, 1999, p. 41

[14]Procesul de la Timişoara, vol. IV…, p. 1679

[15]„Timişoara”, an. I, nr. 144 din 13 decembrie 1990 şi nr. 147 din 18 decembrie 1990

[16]Alesandru Duţu, Revoluţia din 1989. Cronologie, Bucureşti, Edit. Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006, p. 101

[17]Procesul de la Timişoara, vol. III…, p. 1436

[18]Procesele revoluţiei…, p. 26

[19] Nicolae Durac, Neliniştea generalilor, Timişoara, Edit. M. P. S., 1991, p. 5; vezi şi Armata română în revoluţia din decembrie 1989, Ed. a II-a, Bucureşti, Edit. Militară, 1998, p. 56 (în continuare: Armata română în revoluţia din decembrie 1989); Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere. Decembrie 1989, Bucureşti, Edit. BIC ALL, 2005, p. 61

[20]Armata română în revoluţia din decembrie 1989..., p. 56

[21]Procesul de la Timişoara, vol. III…, p. 1448

[22]Ibidem, p. 1319

[23]„Clio”, Bucureşti, an. I, nr. 1-2/2005, p. 190

[24]Procesul de la Timişoara, vol. III…, p. 1456

[25]Procesul de la Timişoara, vol. IV…, p. 2004

[26]Ibidem, p. 2099
[27]Procesele revoluţiei…, p. 23

[28]Procesul de la Timişoara, vol. IV…, p. 1970

[29]Ibidem, p. 2100
[30]Ibidem, p. 1886
[31]Ibidem, p.1890

[32]Procesul de la Timişoara, vol. III..., p. 1473

[33]Ibidem, p. 1479

[34] Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Raport privind evenimentele care au avut loc în municipiul Timişoara în perioada 15-18 decembrie 1989, f. 4

[35] „Caietele Revoluţiei”, Bucureşti, nr. 5/2006, p. 48

[36] Miodrag Milin, Timişoara în revoluţie şi după, Timişoara, Edit. Marineasa, 1997, p. 115 (în continuare: Miodrag Milin, Timişoara în revoluţie şi după...)

[37] Titus Suciu, Lumea bună a balconului, Timişoara, Edit. Helicon, 1996, p. 31 (în continuare: Titus Suciu, Lumea bună a balconului...)

[38]Procesul de la Timişoara, vol. IV..., p. 1898

[39]Ibidem, p. 2069

[40] Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2006, p. 215

[41] Peter Siani-Davies, op. cit., p. 117

[42] Titus Suciu, Lumea bună a balconului..., p. 150

[43] http://mariusmioc.wordpress.com

[44] Miodrag Milin, Timişoara în revoluţie şi după..., p. 137

[45] „Luptătorul bănăţean”, an. I, nr. 1 din 22 decembrie 1989; vezi şi Ioan Iancu, Paşaport pentru niciunde. Timişoara, Decembrie 1989, Timişoara, Edit. Signata, 1990, p. 378; Marius Mioc, Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional, Timişoara, Edit. Marineasa, 2005, p. 94

[46] Radu Ciubotea, După Revoluţie, târziu..., Timişoara, Edit. „Almanahul Banatului”, 1995,

p. 160
[47]Ibidem, p. 161
[48]Procesele revoluţiei..., p. 114

 

 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia