Decembrie 1989..

Decembrie 1989 în Timişoara. De la revoltă populară la revoluţie

  

The crisis of the communist regime, dramatically increased towards the end of the 20th century, led to the outburst of a street riot against Ceausescu’s communist regime, in December 1989.

The protests of some of the protestant pastor Tőkés László’s parishioners, to whom other city dwellers irrespective of their beliefs adhered against the communist authorities’ decision to evacuate the pastor, which began on the 15th December, hundreds of people in the streets of Timisoara were shouting FREEDOM and DOWN WITH CEAUSESCU, and were assaulting the PCR Committee of the Timis County, the symbol of the communist power. Repressive forces interfere brutally. Lots of people are wounded and more than 200 are arrested.

On “bloody Sunday”, December 17, some of the demonstrators manage to head towards the local party headquarters attacking and devastating it. Ceausescu sets off the state of necessity in the county of Timis and orders the army to make use of fire weapons against demonstrators. 63 people are shot dead and 200 are wounded. The retaliation continues the next day, on December 18, when 5 more people are killed, three of them being shot while standing on the steps of the Cathedral.

The general strike, the Elba workers began on December 19 was sided with by the most important factories in the city. At lunch time over 100 000 city dwellers were demonstrating downtown the city of Timisoara.

A government delegation led by Prime Minister Constantin Dascalescu arrives in the city to negociate with the demonstrators. Unfortunately the negociations fail. The army troops retire in the barracks and Timisoara becomes thus the FIRST FREE TOWN in communist Romania.

The Romanian Democratic Front (FDR) is set up representing the first democratic political structure during the streets riot which ends up in a revolution. The very next day people from Bucharest rise against Ceausescu’s dictatorship, as well as people from different places in Banat and Ardeal. The communist regime is put an end to on December 22nd.

Key words: Timisoara, street riot, revolution, communist dictatorship, opression 

 
I. DE CE TIMIŞOARA?

Criza sistemică a regimului comunist, accentuată dramatic la sfârşitul deceniului nouă, a determinat începutul unei revolte anticeauşiste în 16 decembrie 1989, la Timişoara, care, în 20 decembrie se extinde şi la Lugoj, iar în 21 decembrie, în Bucureşti şi în alte localităţi din Banat şi Ardeal.

Una din întrebările puse de cei care s-au aplecat asupra evenimentelor decisive în alungarea lui Ceauşescu şi prăbuşirea regimului comunist din România a fost: de ce Timişoara? Ca multe alte întrebări legate de înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu şi consecinţa logică a prăbuşirii regimului comunist, pentru că Ceauşescu şi clanul său au fost exponenţii cei mai autorizaţi ai acestui regim, şi această întrebare va primi mai multe răspunsuri.

Va pune prima dată această întrebare într-o lucrare mai amplă consacrată revoluţiei timişorene, Liviu Birăescu, în martie 1990, şi tot el va da un răspuns, validat de poziţionarea geografică, structura etnică şi evoluţia istorică a municipiului de pe Bega1.

După 1980, criza regimului comunist se va resimţi din plin în judeţul Timiş şi în municipiul Timişoara, cuprinzând toate sectoarele de activitate cu implicaţii profunde în plan social2. Lipsa de materii prime pentru majoritatea întreprinderilor timişene – „Electromotor”, „Solventul”, Întreprinderea Textilă „1 iunie” din Timişoara etc. – calitatea slabă a produselor destinate exportului şi crearea de mărfuri nevandabile, a determinat conducerea partidului să dirijeze tot mai mult exportul spre produsele agricole. Această politică a dus la reducerea producţiei de bunuri agroalimentare destinate consumului populaţiei, la o gravă criză de alimente şi chiar la o stare de subnutriţie în numeroase familii.

De aceea, potrivit unei Note informative a securităţii din 16 iulie 1981 la interminabilele cozi de la magazine se semnalau deseori „invective, injurii adresate organelor locale şi centrale de partid şi de stat, factorilor responsabili de această situaţie”3. Aceleaşi Note semnalează o atitudine de simpatie a muncitorilor de la marile întreprinderi timişorene faţă de evenimentele din Polonia, unde sindicatul „Solidaritatea” a declanşat o viguroasă mişcare social-politică. Astfel, la Întreprinderea „Modern” muncitorii considerau că „acţiunile din Polonia sunt juste şi corecte”, dar că în România ei „nu se vor limita doar la grevă pentru a-şi dobândi drepturile”4.

Aşa cum va mărturisi la Procesul de la Timişoara fostul prim-secretar al Comitetului Judeţean PCR Timiş, Radu Bălan, situaţia judeţului pe care trebuia să-l conducă începând cu 3 noiembrie 1989, era dificilă şi starea de spirit foarte agitată. În multe întreprinderi salariaţii primeau sub 80% din salariile cuvenite, iar salariaţii din agricultură nu-şi mai primiseră remuneraţiile din luna iulie5.

Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi, timişorenii nu trăiau mai rău decât majoritatea românilor. Dimpotrivă! De aceea, declanşarea revoluţiei din decembrie 1989 la Timişoara s-a datorat şi altor factori ce ţineau de tradiţia democratică şi europeană, structura etnică eterogenă, poziţionarea oraşului la graniţa de vest a României, experienţa „operaţiunii Bărăgan” şi a revoltelor studenţeşti din 1956 şi, nu în ultimul rând, unui plus de informaţie6.

Datorită unei evoluţii istorice specifice7, Banatul, în general, iar Timişoara, în special, a constituit un model de interculturalitate activ, caracterizat în primul rând printr-o complementaritate civică8. Paralel cu dogmatismul culturnicilor, cu limbajul de lemn şi cu manifestările de masă desfăşurate sub egida „Daciadei” sau „Cântării României”, a existat în Timişoara, în toată perioada comunistă, şi un alt mod de gândire exprimat prin activitatea mai multor cercuri intelectuale şi artistice: Grupul artistic Sigma, Aktionsgruppe Banat al scriitorilor de expresie germană, cenaclurilor multilingve ale Uniunii Scriitorilor, reuniunile interconfesionale, cinematecile, Formaţia Phoenix etc.9 Interculturalitatea activă a Banatului realizată prin metisajul său interconfesional, interetnic, interlingvistic şi intercultural poate explica, în mare măsură, atât declanşarea revoluţiei din decembrie 1989 la Timişoara, cât şi primatul Timişoarei în transformarea post-revoluţionară a României. Expresia sintetică a acestor realităţi a reprezentat-o binecunoscuta lozincă: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”, rostită cu acelaşi năduf atât în săptămâna patimilor oraşului de pe Bega, 16-22 decembrie 1989, cât şi după instaurarea noii puteri, „emanaţie a revoluţiei”.

Fiind o regiune foarte bogată, cu oameni gospodari şi înstăriţi, Banatul nu a fost tocmai un loc prielnic pentru implantarea comunismului. Sesizând acest lucru, regimul comunist a încercat mai repede decât în alte zone ale ţării să se impună prin forţă şi teroare, fără să-şi facă probleme de imagine sau percepţie. Pretextând vecinătatea cu Iugoslavia, al cărei lider comunist Iosif Broz Tito se declarase fără echivoc împotriva stalinismului, conducerea regimului comunist a pus la cale aşa-numita „operaţiune Bărăgan”. La 18 iunie 1951, peste 40 000 de români, sârbi, germani, bulgari etc. din Banat şi Mehedinţi au fost ridicaţi de la casele lor, urcaţi în vagoane de transportat animale, iar după două săptămâni lăsaţi sub cerul liber în diferite locuri ale Bărăganului. Regimul comunist i-a obligat să pornească viaţa de la capăt, să lupte cu foamea, cu lipsa de bani, cu frigul iernilor geroase sau canicula verilor toride10. Chiar dacă după 4-5 ani cei mai mulţi dintre deportaţi se vor reîntoarce acasă, ei şi copiii lor – mulţi născuţi în Bărăgan – nu vor putea uita niciodată calvarul provocat de comunişti, iar atunci când au avut posibilitatea să-şi exprime adevăratele sentimente faţă de regimul comunist au făcut-o în diferite forme.

Nu întâmplător, cele mai evidente acţiuni de protest şi de solidaritate cu revoluţia maghiară din anul 1956 s-au desfăşurat în Timişoara. Atunci, studenţii timişoreni au scandat cu toate riscurile „Jos comunismul!” şi „Afară cu ruşii din ţară!”11. Intervenţia forţelor represive nu s-a lăsat aşteptată, peste 800 de studenţi vor fi arestaţi, dintre care 29 vor fi judecaţi şi condamnaţi la închisoare. Mişcarea studenţească din zilele de 30-31 octombrie 1956, la care au participat peste 2000 de studenţi din toate instituţiile universitare timişorene, a avut un evident caracter anticomunist12.

Indiscutabil, în izbucnirea revoluţiei de la Timişoara un rol important l-a avut şi plusul de informaţie. Programul televiziunilor de la Belgrad, Novi-Sad şi Budapesta erau urmărite constant de către timişoreni, care aveau posibilitatea să vadă şi o altă realitate şi să fie informaţi despre acţiunile anticomuniste din celelalte ţări cu regim totalitar. Informaţia venea şi pe calea relaţiilor directe, mulţi timişoreni având rude, vecini sau prieteni stabiliţi în diferite ţări din Europa.

Sintetizând cele spuse mai sus, putem concluziona că în decembrie 1989 exista un spirit al Timişoarei proocidental, democratic şi antitotalitar. De aceea, dincolo de criza economică evidentă, cu grave consecinţe sociale, acest spirit timişorean a declanşat, cu sau fără instigatori, într-un context internaţional favorabil, revoluţia din decembrie 1989.

 
II. PRELUDII LA 16 DECEMBRIE 1989

Primele semnale se dau imediat după revolta braşovenilor din noiembrie 1987, când în Timişoara s-a încercat organizarea unei demonstraţii anticeauşiste în ziua de 3 ianuarie 1988, atât în Piaţa Unirii cât şi în Piaţa Operei. Strategia greşită şi teama de represiunea fără menajamente a unor autorităţi aflate în alertă au făcut ca mobilizarea să fie redusă şi doar verbală, printr-un discret şi timid îndemn: „Dacă eşti patriot, vino în 3 ianuarie în Piaţa Unirii!”[1] Din cauza slabei organizări şi mobilizării discrete a miliţienilor şi securiştilor, acţiunea s-a rezumat la o întâmplătoare plimbare prin cele două pieţe, dar şi la un semnal dat unor autorităţi docile şi interesate în menţinerea unui regim anacronic.

Un alt semnal vor da timişorenii în ziua de 15 noiembrie 1989, după meciul de fotbal România-Danemarca. Victoria echipei române şi calificarea la turneul final al campionatului de fotbal Italia 90, au scos în stradă mii de timişoreni şi, în special, studenţi. S-a cântat „Deşteaptă-te, române!” şi s-a scandat „România!”, dar şi... „Jos Ceauşescu!”[2] Vestea s-a răspândit foarte repede, generând perplexitate şi curiozitate, astfel că, a doua zi, sute de timişoreni se revărsau pe străzile centrale ale oraşului pentru a se convinge de cele auzite şi a continua acţiunile. Din păcate, nu a existat un catalizator care să unească şi să canalizeze dorinţa de acţiune a grupurilor răzleţe de timişoreni.

În zilele premergătoare datei de 19 noiembrie 1989, parcul din Complexul Studenţesc era plin de fluturaşi prin care tinerii erau îndemnaţi să vină în 19 noiembrie, la orele 16, în Piaţa Operei din Timişoara, la o manifestaţie împotriva regimului. Fluturaşii, scrişi de mână cu carioca, folosindu-se patru culori, aveau următorul conţinut: „Tineri, veniţi cu toţii, duminică, 19 noiembrie 1989, orele 16, în Piaţa Operei, să manifestăm sub lozinca: Libertate, DEMNITATE!!! Jos MINCIUNA, TIRANIA, SĂRĂCIA ŞI HOŢIA!!!”[3].

La data şi ora stabilite erau grupuri răzleţe de oameni, dar nimeni nu a făcut nici un gest de protest, astfel că, după o vreme, oamenii s-au împrăştiat.

La foarte scurt timp, un nou semnal de revoltă împotriva dictaturii lui Ceauşescu vor da muncitorii de la cea mai mare întreprindere din Timişoara, U. M. T. În ziua de 23 noiembrie, când la Bucureşti se desfăşurau lucrările Congresului al XIV-lea al P. C. R., un grup de muncitori de la U. M. T. Au încercat să mobilizeze oamenii din întreprindere pentru o demonstraţie împotriva realegerii lui Ceauşescu în funcţia de secretar general a P. C. R. În acest sens s-au contactat persoane de încredere de la alte întreprinderi, iar un grup de 3-400 de oameni s-au adunat în curtea întreprinderii scandând lozinca: „Români, veniţi cu noi!” şi s-au îndreptat spre poarta de ieşire. Din păcate pentru organizatori, la intervenţia demobilizatoare a unui şef de secţie, majoritatea muncitorilor n-au avut curajul să meargă mai departe, risipindu-se pe la secţiile lor. Bineînţeles, au urmat arestări şi ameninţări[4]. Nici de această dată nu se va întâmpla nimic grav pentru regimul lui Ceauşescu, dar... va veni decembrie 1989.

 
III. REVOLTĂ SPONTANĂ SAU COMPLOT EXTERN?

În ciuda acestor realităţi ce motivează şi justifică începutul revoltei timişorenilor, la scurt timp după înlăturarea lui Ceauşescu, ziarişti şi analişti dornici de senzaţional, sau legaţi prin interese sau trecut de fostul regim comunist, Securitate sau Armată, au lansat varianta complotului extern pus la cale de serviciile secrete sovietice şi americane pentru înlăturarea regimului dictatorial. O mai veche obsesie a lui Ceauşescu, vehiculată şi cu ocazia revoltei de la Braşov din 25 noiembrie 1987, prezenţa agenţilor străini destabilizatori încă din primele momente ale revoltei va fi îmbrăţişată, la început mai timid, dar odată cu trecerea timpului şi sporirea nemulţumirilor faţă de noua putere postdecembristă, tot mai zgomotos, devenind chiar o modă. În acest sens, excelează prin tenacitatea dovedită de-a lungul timpului Alex Mihai Stoenescu[5], dar şi alţi exegeţi ai evenimentelor din decembrie 1989[6]. În aceeaşi logică a rolului primordial jucat de agenţii străini în declanşarea şi organizarea revoltei timişorenilor, sunt prezentate evenimentele din Timişoara şi volumul colectiv intitulat „Armata română în Revoluţia din Decembrie 1989”, coordonat de Costache Codrescu şi apărut în două ediţii.

Susţinătorii teoriei complotului extern orchestrat împotriva lui Ceauşescu de către ruşi şi americani, vorbesc de selecţionarea şi instruirea specială a unor transfugi români aflaţi în lagărele din Ungaria ce urmau să fie trimişi în special în zona Banatului şi Transilvaniei pentru a desfăşura acţiuni destabilizatoare. Aceştia trebuia ca „în momentul în care se semnala un conflict într-o localitate din zonă… să se deplaseze urgent acolo, să-l amplifice şi să-l direcţioneze.”[7]

Un alt grup diversionist era cel trimis de serviciile sovietice sub forma unor turişti aflaţi în tranzit spre Iugoslavia, cu autoturisme particulare, în medie de 80-100 de maşini pe zi. Tot în această perioadă s-a intensificat şi activitatea unor persoane „cunoscute ca agenţi sovietici care desfăşurau activităţi de propagandă asupra unor intelectuali filo-sovietici din Timişoara”[8]. Cine erau acei intelectuali filo-sovietici cu influenţă în mediul intelectual timişorean, nu ni se spune şi nici noi nu am putut afla până astăzi.

Susţinătorii complotului străin i-au atribuit un anumit rol şi fostului consul general al Iugoslaviei la Timişoara, Marko Atanaschovici considerat a fi agent al serviciilor speciale ungare, care ar fi întreţinut relaţii strânse cu personalităţile locale şi care „circula frecvent între România şi Iugoslavia, uneori trecând frontiera de 2-3 ori pe zi.”[9] Or, se ştie că atât revoluţionarii din Comitetul cetăţenesc constituit în sediul Comitetului Judeţean Timiş al P.C.R., cât şi cei din balconul Operei, au făcut eforturi repetate pentru ca lista de revendicări să ajungă la consulul iugoslav şi prin intermediul său să fie transmisă la ambasadă şi la agenţia Taniug[10].

Tot pe seama agenţilor străini a fost pusă şi prima manifestare din decembrie 1989 de ostilitate faţă de regimul dictatorial. În noaptea de 10/11 decembrie au fost împrăştiate pe străzile Timişoarei manifeste cu un conţinut exclusiv anticeauşist: „Jos dictatura!”, „Jos tirania ceauşistă!” şi „Moarte dictatorului!”. A doua zi, la primele ore ale dimineţii miliţienii au fost mobilizaţi pentru adunarea acestor manifeste. Pentru că nu au fost identificaţi autorii acestei acţiuni şi nimeni nu şi-a asumat această formă de protest, atât Alex Mihai Stoenescu[11] cât şi Sergiu Nicolaescu[12] consideră că agenţii străini au împrăştiat aceste manifeste pentru a provoca forţele represive şi a-i pregăti pe timişoreni.

Aceiaşi agenţi străini ar fi acţionat în zilele de 15 şi 16 decembrie 1989 în jurul casei pastorului László Tőkés pentru a transforma o acţiune de solidarizare cu pastorul ce urma să fie evacuat în baza unei hotărâri judecătoreşti, într-o formă de protest faţă de regim. „Toţi aceştia – declara fostul şef al Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu – împreună cu alte grupări, aşa-zisele grupuri de turişti sovietici… în maşini Lada, tineri atletici, persoane care se mişcau întotdeauna grupat” i-ar fi instigat pe timişoreni la revoltă[13]. Potrivit lui Sergiu Nicolaescu, printre cei aflaţi în jurul casei lui Tőkés, organele de filaj au identificat „agenţi ai spionajului străin care încercau să îşi piardă urma în mulţime.”[14] Nu numai că niciunul dintre miile de timişoreni ce s-au perindat atunci prin casa pastorului nu a văzut vreun străin, dar nici organele Securităţii locale nu au confirmat această supoziţie aşa cum vom vedea în paginile următoare. Nici condamnarea lui Tőkés nu ar fi fost întâmplătoare, el fiind „cel mai mare duşman al unităţii naţionale”[15] şi în acelaşi timp „doar un pretext bine urmărit şi exploatat de forţele externe.”[16] Dacă motivele acestei condamnări au fost elucidate de Marius Mioc[17], în ceea ce priveşte rolul pastorului Tőkés în revoluţia din Timişoara, lucrurile sunt şi mai clare. Parafrazându-l pe Nicoale Bălcescu în încercarea de a stabili legătura dintre revoluţia paşoptistă europeană şi cea din Ţările Române, putem spune răspicat că încercarea de evacuare a pastorului reformat a fost doar ocazia şi nu cauza revoltei timişorenilor. Că lucrurile stau aşa şi nu altfel, o dovedesc atât apelurile repetate ale pastorului adresate în 16 decembrie celor adunaţi în faţa casei parohiale de a se împrăştia pentru a nu da ocazia unor incidente, cât şi faptul că în după-amiaza acelei zile acţiunea timişorenilor de solidarizare cu Tőkés se transformă în revoltă împotriva dictaturii lui Ceauşescu.

Un alt moment controversat legat de începutul revoltei timişorenilor şi de posibila prezenţă a unor grupuri „de şoc” este cel al spargerii vitrinelor în zilele de 16 şi 17 decembrie. Dexteritatea cu care unii spărgeau vitrinele, calmul şi seninătatea afişată au atras atenţia unor martori oculari. Astfel, Vasile Andraş mărturisea că: „Se spărgeau vitrinele la librăria din colţ, la tutungerie. Treaba asta o făceau patru tineri tunşi zero, îmbrăcaţi în haine civile, având nişte bâte, zic eu speciale, lungi de 1,70-1,80 m prevăzute la capete cu verigi metalice. Ei spărgeau, dar nu luau nimic, aveau ceva parcă doar împotriva vitrinelor, lucru pe care de altfel îl executau într-adevăr cu plăcere.”[18] „Cele mai multe vitrine – îşi aminteşte şi Sandu Hanuş – au fost sparte de un grup de şapte-opt persoane având nişte bastoane, – de unde?, cum de veniseră astfel pregătiţi? – ca şi sticle de băutură.”[19] De aceea, unii exegeţi ai evenimentelor din Timişoara văd în aceste grupuri „mercenari străini în acţiuni de diversiune” sau pur şi simplu acţiuni de diversiune făcute de Securitate şi Armată pentru a justifica reprimarea demonstranţilor[20]. Marea majoritate a protestatarilor prezenţi în acele zile pe străzile oraşului nu împărtăşesc astfel de supoziţii considerând că spargerea vitrinelor era o formă de protest faţă de regim şi faţă de intervenţia dură a forţelor de represiune. Nu este exclusă nici prezenţa în aceste grupuri a unor indivizi certaţi cu legea sau pur şi simplu mânaţi de dorinţa de a fura.

În unele situaţii, argumentele folosite pentru a justifica o intervenţie străină la Timişoara sunt exagerate dacă nu chiar hazlii. Astfel, comandantul U.M. 01185 relata că în dimineaţa zilei de 17 decembrie coloana de militari prezenţi la defilare în Piaţa Operei „a devenit un adevărat magnet, fiind înconjurată de persoane cu înfăţişare şi îmbrăcăminte ce nu arătau a fi din Timişoara (subl. n.).”[21] Dacă ar fi fost vorba de un sat din zona Munţilor Apuseni s-ar fi putut vedea o diferenţă între portul localnicilor şi cel al străinilor, dar într-un oraş studenţesc şi multietnic cum este Timişoara greu se pot face astfel de diferenţieri. La fel de exagerată ni se pare şi afirmaţia că în aceeaşi zi „au început să apară câteva drapele cu însemnele de stat ale Ungariei.”[22] Niciunul dintre miile de demonstranţi nu confirmă existenţa unor drapele maghiare, mai mult în acea stare de spirit era greu de presupus că cineva ar fi comis o asemenea imprudenţă.

Indiscutabil că în acele zile au fost în Timişoara turişti străini, în special din Republica Moldova. Problema nu este legată de prezenţa lor ci de numărul şi implicarea efectivă în declanşarea şi catalizarea revoltei timişorenilor.

Potrivit cercetărilor făcute de Asociaţia „17 decembrie” Timişoara, în hotelurile din oraş au fost cazaţi în luna decembrie 1989 un număr de 1638 de turişti străini, mai puţin decât în luna noiembrie când numărul acestora era de 2190[23]. Posibilitatea cazării unor turişti străini în campingul din oraş era exclusă, deoarece pe timpul iernii acesta era închis. Dacă ar fi stat pe străzi în mijlocul demonstranţilor sau în maşini parcate în diferite locuri, cu siguranţă că ar fi fost identificaţi atât de către locuitorii oraşului care, în acele zile fierbinţi, pentru a evita eventuale arestări, au fost într-o continuă mişcare, şi, evident, de către forţele represive care erau în stare de alertă. Că nu au fost văzuţi străini în rândul demonstranţilor o spun sute de participanţi la acele evenimente. Consemnăm în acest sens mărturisirea fostului deţinut politic şi senator, Tănase Tăvală: „Părerea mea personală, ca un om care am parcurs în timpul revoluţiei Timişoara şi ziua şi noaptea, foarte multe puncte, este că nu au existat terorişti… Nu am constatat existenţa străinilor sau a cetăţenilor români înarmaţi care să circule printre manifestanţi.”[24] Acelaşi lucru îl va spune şi Dan Voinea, după o cercetare de mai bine de un deceniu a Revoluţiei din 1989: „în rândul victimelor din toată România, nu avem cetăţeni străini, decât câţiva jurnalişti… Declanşarea revoluţiei în România aparţine timişorenilor şi ei ar fi văzut în rândul lor un cetăţean străin, că era ungur, că era neamţ, că era american, că era rus, care instiga. Ei nu au fost conduşi de nimeni, au fost conduşi de propria lor nemulţumire faţă de regim.”[25] „Noi nu am identificat până în prezent cetăţeni străini în rândul victimelor sau în rândul trăgătorilor” declara fostul şef al Parchetelor Militare la Timişoara. În perioada 16-19 decembrie au fost arestate peste 900 de persoane, participante sau nu la demonstraţii, luate de-a valma de pe stradă, din gară, din parcări sau alte locuri, dar între ele nu era nici un cetăţean străin. La fel stăteau lucrurile şi în privinţa celor 73 de morţi înregistraţi până în 22 decembrie 1989 şi a celor 296 de răniţi.

Argumentele cele mai puternice ce infirmă rolul agenţilor străini în declanşarea revoltei timişorenilor vin din partea rapoartelor oficiale ale securităţii şi a declaraţiilor făcute de lucrătorii acestei instituţii sau cei ai Ministerului de Interne. Astfel, Radu Tinu, adjunctul şefului Securităţii judeţene, prezent pe străzile oraşului împreună cu subalternii săi încă din primele momente ale revoltei, declară la Procesul de la Timişoara că, în urma datelor culese în acele zile „nu a fost nici un element din afară, care să provoace aceste tulburări.”[26] Întrebat fiind de procuror dacă în urma muncii informative pe care a desfăşurat-o a depistat vreun instigator, răspunsul lui Tinu a fost atunci, fără echivoc: „Nu.”[27]

Pe o poziţie similară s-a situat la Procesul de la Timişoara şi col. Filip Teodorescu, adjunct al şefului Contraspionajului Român, trimis în noaptea de 16 decembrie la Timişoara împreună cu un grup format din 14 ofiţeri din diferite direcţii ale departamentului Securităţii Statului, pentru a identifica agenţii străini veniţi cu sarcina de a destabiliza situaţia din România, „dotaţi cu armament şi materiale de propagandă anticomunistă şi antiromânească.”[28] În prima informare – în acele zile a trimis trei informări la Bucureşti – trimisă în 19 decembrie generalului Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, Filip Teodorescu spunea că nu au fost identificaţi conducători şi că „acţiunea este absolut spontană, generată de nemulţumirea generală specifică (sic!) nu numai Timişoarei, ci poate altor judeţe din ţară”[29]. La proces revine asupra caracterului spontan al evenimentelor începute în 16 decembrie precizând că „datele comunicate de noi la Bucureşti menţionau că manifestaţiile au fost şi sunt spontane şi nu se datoresc unei organizări prealabile sau vreunor agenţi străini.”[30] Tot la proces, Filip Teodorescu declara fără nici o rezervă că, „pe întreaga perioadă a evenimentelor de la Timişoara, cu toate eforturile depuse, nu am reuşit să obţinem informaţii din care să rezulte că agenţi ai spionajului străin s-ar fi infiltrat în judeţul Timiş, în scop de a destabiliza situaţia.”[31] Din păcate pentru probitatea morală a celor doi reprezentanţi ai Securităţii, peste ani, ei şi-au schimbat punctul de vedere asupra evenimentelor de la Timişoara, astăzi fiind, şi cu complicitatea mass-media dornice de senzaţional, unii dintre cei mai vocali susţinători ai complotului organizat la Timişoara în decembrie 1989 de serviciile străine împotriva lui Ceauşescu.

Nici generalul maior Emil Macri, şeful Direcţiei de Contrainformaţii Economice din departamentul Securităţii Statului şi nici lt. col. Gabriel Anastasiu, locţiitorul şefului Direcţiei I Informaţii Interne, trimişi la Timişoara în acelaşi grup de ofiţeri, pentru a identifica „instigatori şi, mai ales, persoane străine strecurate”, nu vor confirma existenţa agenţilor străini. Astfel, Emil Macri îl informa pe Ion Coman în 18 decembrie că nu „a identificat nici un agent străin”, iar pe Iulian Vlad că nu deţine „informaţii din care să rezulte instigatori şi persoane care au venit cu scop de destabilizare.”[32] Gabriel Anastasiu declara la proces că „s-a văzut clar că nu era vorba de instigare, de elemente din acestea transfuge, fugare, ci că era vorba de nişte activităţi la care participau oamenii muncii…” Un alt ofiţer de securitate, lt. Col. Gheorghe Caraşcă va ajunge la aceleaşi concluzii: „Misiunea pe care am primit-o de la generalul Emil Macri a fost aceea de a stabili prin cercetări cine sunt capii evenimentelor din Timişoara şi dacă sunt legături cu elementele ostile din afară. Ofiţerii de securitate au efectuat cercetări pe linia problemelor menţionate mai sus… Menţionez că din cercetările efectuate, care au avut loc în Penitenciarul Timişoara, nu au rezultat aspecte care să intereseze organul de securitate.”[33]

Rapoartele şi declaraţiile de mai sus merită o atenţie specială. Toţi aceşti ofiţeri superiori, cu funcţii de răspundere în Securitate, au fost trimişi la Timişoara cu o misiune specială: de a identifica atât pe conducătorii revoltei cât şi pe agenţii străini care i-au instigat pe timişoreni. Aceştia, împreună cu organele judeţene ale Securităţii, beneficiau de întreaga logistică, aveau oameni în toate zonele fierbinţi ale oraşului şi, mai ales, erau mai mult decât motivaţi pentru a satisface dorinţa superiorilor de a eluda cauzele reale ale revoltei şi a pune totul în seama agenţilor străini destabilizanţi şi instigatori. Dacă nu au putut fi identificaţi agenţi străini instigatori înseamnă, mai mult ca sigur, că nu au fost, sau nu au avut nici un rol în declanşarea evenimentelor de la Timişoara. Că, între timp, cei care atunci căutau cu disperare agenţi străini, dar fără nici un rezultat, sunt astăzi cei mai aprigi susţinători ai complotului extern pus la cale la Timişoara, este doar o problemă ce ţine de nostalgia vremilor apuse şi de o explicabilă dorinţă de mediatizare. Cercetarea istorică nu poate fi făcută pe impresii, ci pe documente, iar cele cunoscute până acum converg spre ideea că pe un fond extern favorabil şi chiar încurajator revolta timişorenilor a fost declanşată de criza fără precedent a unui regim anacronic şi detestat de marea majoritate a românilor.

Cu sau fără prezenţa agenţilor străini, protestul timişorenilor a fost hotărât, dramatic şi chiar eroic, lucru recunoscut chiar şi de către susţinătorii complotului extern împotriva lui Ceauşescu. Astfel, într-un interviu acordat lui John Simpson, redactorul-şef pentru ştiri externe ale BBC, Virgil Măgureanu declara despre rolul agenţilor străini că „această influenţă din afară a existat la Timişoara, inclusiv amestecul unor grupuri care au fost anterior pregătite în afară pentru a interveni într-o eventuală revoltă”, dar „nu datorită lor s-a produs revolta populaţiei din Timişoara, ei au facilitat numai o anumită organizare, eventual au dirijat-o… dar în nici un caz nu aceştia au fost oamenii care au determinat cursul evenimentelor din Timişoara şi amploarea lor.”[34] În aceiaşi termeni se exprimă şi Sergiu Nicolaescu, afirmând că „atât cursul evenimentelor de la Timişoara, clar anticomuniste, cât şi deznodământul lor, au fost determinate în mod fundamental de populaţia Timişoarei.”[35]

 
IV. TIMIŞOARA SE REVOLTĂ 16-20 DECEMBRIE

Într-adevăr, săptămâna 16-22 decembrie 1989 a fost cea mai dramatică din istoria municipiului Timişoara. Începutul revoltei timişorenilor s-a produs în după-amiaza zilei de 16 decembrie în Piaţa Maria, în apropierea casei pastorului László Tőkés. În jurul orelor 19 s-au oprit tramvaiele şi s-a strigat pentru prima dată „Jos Ceauşescu”, lozincă incendiară ce a marcat trecerea de la o acţiune de solidarizare cu pastorul Tőkés, expresie a unui civism recunoscut timişorenilor, la o revoltă anticeauşistă, expresie a răbufnirii nemulţumirilor faţă de un regim agresiv şi dictatorial. Atunci s-a aprins scânteia revoltei şi tot atunci a încetat rolul jucat de pastorul Tőkés în derularea evenimentelor din Timişoara. Or, cei care au aprins această scânteie oprind tramvaiele şi strigând lozinca cea mai dragă românilor în decembrie 1989, nu au fost agenţi străini, ci Ion Monoran şi Daniel Zăgănescu[36]. Sămânţa revoltei a fost aruncată într-un sol fertil, pentru că altfel, chiar dacă toate serviciile secrete din lume şi-ar fi dat mâna cu o parte a Securităţii trădătoare pentru a-l înlătura pe Ceauşescu, timişorenii nu-şi riscau viaţa şi libertatea doar pentru a fi pe placul unor complotişti străini sau autohtoni. Că nu erau timişorenii românii cei mai naivi şi mai uşor de manipulat, au dovedit-o cu prisosinţă după anii 90, prin lansarea Proclamaţiei de la Timişoara, organizarea numeroaselor manifestări de protest faţă de politica noilor guvernanţi şi, de ce nu, prin votul exprimat de-a lungul anilor.

Într-adevăr, după ora 19, în Piaţa Maria situaţia era scăpată de sub control, circulaţia era oprită, numărul demonstranţilor era în continuă creştere (peste 2000), iar atitudinea lor era fără echivoc potrivnică regimului ceauşist. Fiind confruntate cu o situaţie fără precedent, autorităţile intervin în forţă, fiind trimis un pluton de intervenţie şi maşini de pompieri. Protestatarii rezistă cu îndârjire, astfel că încercarea forţelor represive de a-i împrăştia şi de a restabili ordinea eşuează, în ciuda faptului că Ceauşescu i-a cerut primului-secretar al Comitetului Judeţean P.C.R. Timiş, Radu Bălan, să rezolve situaţia într-o oră[37].

Prinzând curaj, o coloană de demonstranţi s-a îndreptat spre Comitetul Judeţean de Partid, trecând podul Michelangelo şi deplasându-se pe lângă Banca de Stat, Poştă şi apoi pe Bulevardul 23 August. Depăşit de evenimente, Radu Bălan nu a avut curajul să încerce un dialog cu cei aproape 2000 de demonstranţi, deşi ştia că se bucura de simpatia timişorenilor. În aceste condiţii, demonstranţii atacă sediul, sparg geamurile şi încearcă să smulgă însemnele comunismului. Văzând că forţele de care dispunea la acea oră nu făceau faţă mulţimii, primul secretar solicită Inspectoratului Judeţean Timiş al Ministerului de Interne să trimită noi forţe. Pentru apărarea sediului şi împrăştierea demonstranţilor este trimis un pluton din subunitatea antiteroristă (U.S.L.A.) echipaţi cu salopete, scuturi, bastoane şi căşti, care folosind inclusiv fiole lacrimogene au reuşit să restabilească ordinea[38].

La ora 20,45, primul secretar i-a cerut locotenent-colonelului Constantin Zeca, înlocuitorul comandantului Marii Unităţi Mecanizate, să scoată trupe şi tehnică de luptă pentru a participa, împreună cu organele Ministerului de Interne, la restabilirea ordinii în oraş. În urma ordinului dat de generalul Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, vor fi scoase în oraş 24 de patrule a câte 10 militari fiecare, înarmaţi, dar fără muniţie[39].

Între timp, demonstranţii s-au regrupat în Piaţa Maria şi de acolo au pornit, peste pod, la Catedrală, după orele 23, la îndemnul lui Sorin Oprea, mecanic la Electrometal Timişoara[40]. Realizând că numărul celor adunaţi era prea mic, demonstranţii au hotărât să pornească spre Complexul Studenţesc pentru a solicita participarea studenţilor. Între timp, o altă coloană venea de pe Calea Buziaşului şi Girocului, spre căminele studenţeşti. După ce s-au unit cele două coloane, Sorin Oprea urcat pe un bloc transformator, le cerea demonstranţilor să meargă la Catedrală pentru a solicita sprijinul mitropolitului în vederea unui dialog cu autorităţile[41]. În drum spre Catedrală, toate panourile cu lozincile ceauşiste erau spulberate. Ajunşi după miezul nopţii în faţa Catedralei, cei aproape 10000 de manifestanţi au cântat „Hora Unirii” şi „Deşteaptă-te, române!” şi au scandat, la îndemnul lui Sorin Oprea, pentru prima dată „Jos comunismul!”[42] De aici, demonstranţii au hotărât să se deplaseze spre cartierele dens populate – Circumvalaţiunii, Calea Aradului şi Calea Lipovei – pentru a face o demonstraţie de forţă şi curaj, a-i chema şi pe alţi timişoreni să li se alăture şi apoi, cu efective sporite să se reîntoarcă la Catedrală.

Din păcate, nici autorităţile comuniste nu s-au lăsat provocate, dimpotrivă, au reacţionat pe măsură. După mai multe convorbiri cu Ceauşescu, Radu Bălan se va implica fără rezerve în reprimarea demonstranţilor, menţinând o permanentă legătură cu Ion Popescu, inspector şef al inspectoratului Judeţean Timiş al Ministerului de Interne, trimis direct de la mină la Şcoala de Ofiţeri, Academia Militară şi apoi la Academia „Ştefan Gheorghiu”, şi cu Traian Sima, şeful Securităţii judeţului Timiş, primind informaţii despre evenimentele din stradă şi dând dispoziţii pentru restabilirea ordinii[43].

Deoarece coloanele de demonstranţi mărşăluiau pe străzile oraşului trecând prin cele mai importante zone, în jurul orei 3, Bălan a ordonat „să se intervină cu toate forţele pentru a-i dispersa pe manifestanţi şi apoi să fie arestaţi cei ce vor fi găsiţi umblând prin oraş.” Într-adevăr, în urma intervenţiei forţelor represive, demonstranţii au fost împrăştiaţi, operându-se până spre dimineaţă peste 200 de arestări[44].

La primele ore ale zilei de duminică, Timişoara arăta ca un oraş asediat şi devastat. Se înlocuiau geamurile de la vitrinele sparte, iar timişorenii colindau oraşul, ocolind barajele forţelor postate în stradă în diverse locuri, comentând, în grupuri, evenimentele petrecute în ziua precedentă.

Liniştea restabilită în dimineaţa zilei de 17 decembrie va fi tulburată de o defilare a subunităţilor militare, cu fanfară, drapel de luptă şi armament fără muniţie – ordonată de Ceauşescu –, defilare ce se dorea a fi o demonstraţie de forţă pentru a descuraja orice acţiune protestatară[45]. În vederea sprijinirii organizării şi desfăşurării acestei defilări, în dimineaţa zilei de 17 decembrie soseşte la Timişoara o grupă de ofiţeri din Marele Stat Major, Consiliul Politc Superior al Armatei şi Inspectoratul Muzicilor Militare[46]. În realitate, defilarea a oferit timişorenilor pretextul de a se aduna din nou şi a-şi exprima protestul faţă de regim.

Pe la orele prânzului, Ceauşescu l-a sunat de mai multe ori pe Bălan pentru a se informa atât de modul în care a decurs defilarea armatei, cât şi de comportamentul timişorenilor adunaţi în Piaţa Operei. Deşi l-a informat că totul a decurs normal şi situaţia era sub control, la scurt timp Bălan avea să vadă mii de timişoreni ce se îndreptau spre sediul Judeţenei de partid. Oficialităţile locale, nu numai că nu acceptă dialogul cu demonstranţii, în marea lor majoritate paşnici, dar şi ordonă ca mulţimea să fie împrăştiată cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă din două autocisterne. În această situaţie, o parte dintre demonstranţi atacă sediul cu pietre şi sticle incendiare, pătrund în interior şi devastează birourile de la parter. După alungarea demonstranţilor din sediu şi din faţa Comitetului Judeţean de Partid, Bălan revine la sediu, fiind informat că a fost căutat de Ceauşescu. De aceea, pentru a putea lua legătura cu dictator va merge la Inspectoratul Ministerului de Interne. Aflând că sediul judeţenei de partid a fost devastat, Ceauşescu i-a ordonat să reocupe sediul, să mobilizeze întregul activ de partid şi să-l aştepte pe Ion Coman, care va veni cu un grup de 7 generali şi 3 colonei de la M. Ap. N. şi M.A.I., pentru a restabili ordinea[47].

Înainte de a fi trimis la Timişoara, Coman a fost informat de Ceauşescu despre situaţia municipiului de pe Bega: „Un grup de vandali, de derbedei, vânduţi străinătăţii, încearcă să destabilizeze România. Au spart magazine, au incendiat unităţi militare, au incendiat Comitetul Judeţean de Partid, au încercat să ia drapelul de luptă al unităţii. În această situaţie am hotărât stare de necesitate în municipiul Timişoara şi am ordonat lui Milea şi celor de la Interne să trimită un grup de generali de răspundere şi să execute aceste ordine.”[48] Cât de falsă era percepţia dictatorului o dovedeşte cronica evenimentelor derulate în prima parte a zilei de 17 decembrie: în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid erau peste 20 000 de timişoreni, iar grupuri de protestatari mărşăluiau în toate cartierele importante ale oraşului.

Între timp, Vasile Milea comunica pentru toată armata: „Situaţia în Timişoara s-a agravat. Este ordin să intervină armata: Armata intră în stare de luptă.”[49] La scurt timp, Milea ordonă, prin telefon, comandanţilor celor două mari unităţi din Timişoara să trimită noi efective la cele mai importante obiective din oraş: Judeţeana de Partid, hotelul „Continental”, Poşta, Banca şi depozitul de armament al gărzilor patriotice. Pentru că numărul demonstranţilor era în creştere, Milea revine cu noi ordine cerând ca 7 T.A.B.-uri şi 10 tancuri de instrucţie să fie trimise la Comitetul Judeţean de Partid şi la comandamentul Marii Unităţi. Apariţia tancurilor pe străzile oraşului a scos şi mai multă lume din casă şi i-a determinat pe mulţi timişoreni să intervină pentru a opri represiunea. Câteva tancuri au fost blocate, legate cu lanţurile de şinele de tramvai şi vizoarele conductorilor acoperite cu vopsea, iar altora li s-au spart butoaiele cu motorină[50]. Pentru a identifica rapid direcţiile de deplasare ale coloanelor de demonstranţi vor fi trimise două elicoptere de la U.M. 01875 Caransebeş, iar în jurul orei 15, comandantul Marii Unităţi Mecanizate a fost înştiinţat că spre Timişoara se îndreaptă efective din U.M. 01233 Buziaş, 01140 Lugoj şi 01380 Arad[51]. După această concentrare de forţe nu este greu de bănuit ce li se pregătea timişorenilor protestatari.

În jurul orei 17, după sosirea lui Ion Coman la Timişoara şi a grupei operative conduse de generalul Ştefan Guşă, a început teleconferinţa organizată de Nicolae Ceauşescu, unde s-a aflat că s-a dat ordin să se tragă în demonstranţi. În timpul teleconferinţei, Ceauşescu l-a întrebat pe Ion Coman despre situaţia de la Timişoara, iar acesta a răspuns: „Am ordonat să se tragă foc!”[52]

Din păcate, în jurul orelor 16 se aud primele focuri de armă în Timişoara, iar peste o oră se vor înregistra şi primele victime. După ora 18, generalul Ştefan Guşe a preluat în întregime conducerea forţelor militare aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, aflate deja în oraş ordonând distribuirea unei unităţi de foc până la soldat şi executarea focului de avertisment, mai întâi în plan vertical şi apoi, la nesupunere, la picioare[53].

Confruntarea demonstranţilor cu forţele represive a fost dramatică, numai în centrul oraşului, în jurul Catedralei şi în Piaţa Operei, înregistrându-se 21 de morţi şi aproape 100 de răniţi[54]. La Catedrală s-a tras asupra demonstranţilor după ora 19, când deja se terminaseră acţiunile de devastare a magazinelor situate în zonă şi chiar incendiile fuseseră stinse, iar demonstranţii începuseră să se retragă. Nici o instituţie importantă a regimului nu era atacată şi nici un militar al armatei române nu era ameninţat şi totuşi s-a tras. La început au fost focuri de avertisment, fără prea mult efect asupra mulţimii, care căuta să se îmbărbăteze scandând lozinci: „Nu fugiţi!”, „Nu fiţi laşi!”, „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Soldaţi, nu trageţi în fraţii voştri!”, „Şi voi sunteţi copiii noştri!”. După câteva minute s-a tras direct asupra mulţimii cu muniţie de război[55].

Confruntări similare s-au înregistrat şi în alte cartiere ale oraşului: Calea Lipovei, Calea Aradului, Piaţa Traian, Băile Neptun, Calea Girocului şi zona Buziaşului până spre orele 3[56]. De aceea, ziua de 17 decembrie 1989 a fost considerată, cu deplin temei, „cea mai cumplită zi din istoria oraşului Timişoara”[57], sau „ziua celor opt bătălii ale timişorenilor cu dictatura”[58]. Preţul plătit de timişoreni pentru curajul de a înfrunta regimul lui Ceauşescu a fost înfricoşător şi fără precedent în istoria contemporană a României: peste 60 de morţi şi peste 200 de răniţi[59].

În dimineaţa zilei de 18 decembrie, oraşul „arăta groaznic, totul era devastat. Aerul avea miros de vulcan aprins. Piaţa era ocupată de cordoane de militari şi securişti în civil, înarmaţi, pe care trecătorii îi priveau cu ură, scârbă şi dispreţ. Pe străzi, în faţa magazinelor devastate şi incendiate, se făcea curăţenie.”[60] Liniştea era doar aparentă pentru că starea de spirit a timişorenilor era mai mult decât tensionată, ca urmare a masacrului din ziua precedentă şi a celor peste 800 de arestaţi. În ciuda stării de necesitate ce interzicea circulaţia în grupuri pe străzi, la fiecare pas întâlneai oameni disperaţi care îşi căutau copiii sau rudele dispăruţi sau arestaţi.

În jurul orei 9, a început la sediul municipal de partid o şedinţă de analiză şi informare cu directorii şi secretarii de partid din întreprinderile şi instituţiile oraşului, care trebuiau să aducă şi situaţia cu prezenţa oamenilor la lucru[61]. Vorbitorii, primul secretar Radu Bălan şi foştii prim secretari Ilie Matei şi Cornel Pacoste, au înfierat acţiunile zilei precedente punându-le pe seama unor „huligani” şi „derbedei” care au atras de partea lor copii şi femei, pe care i-au îmbătat şi i-au drogat. Fiind stare de necesitate în Timişoara era interzisă deplasarea în grup, spectacolele erau sistate, salariaţii trebuiau împiedicaţi să iasă în stradă, iar fiecare organizaţie de partid trebuia să-i convoace nominal pe cei care lipseau de la lucru, să organizeze şedinţe la fiecare întreprindere şi să transmită acelaşi mesaj. În ciuda eforturilor depuse, mesajul nu a avut credibilitate, muncitorii aşteptând cu nerăbdare încheierea programului pentru a ieşi în stradă şi a continua protestul.

Între timp, coloneii Traian Sima şi Filip Teodorescu, din dorinţa de a identifica conducătorii revoltei, îl informează pe directorul Spitalului Judeţean – vărul lui Sima – că trebuie interogaţi răniţii prin împuşcare. În acest sens, sunt trimişi la spital ofiţeri de securitate şi miliţieni, veniţi din alte judeţe, la ordinul generalului Vlad Iulian. În ciuda supliciului la care erau supuşi răniţii, unii fiind aduşi pe targă chiar din sălile de operaţie, şi a ameninţărilor cu pierderea libertăţii, securiştii nu află nimic despre identitatea conducătorilor pentru că, de fapt, aceştia nu existau, revolta fiind spontană.

După ora 15, grupuri de tineri venind dinspre Spitalul de Copii s-au oprit pe platoul din faţa Catedralei. În scurt timp, treptele Catedralei erau pline de tineri cu lumânări aprinse, care au început să strige lozinci anticeauşiste. Informată de Ion Coman despre acest protest, Elena Ceauşescu, într-o evidentă criză de nebunie, va da un ordin aberant: „Trageţi cu tunul în Catedrală, să terminaţi odată cu ea!”[62] Nu s-a tras cu tunul, dar s-a tras asupra tinerilor, fiind ucis Sorin Leia, care flutura un drapel cu stema decupată, şi încă 2 tineri, iar alţi 4 fiind răniţi. Demonstranţii s-au împrăştiat, încercând să se pună la adăpost din calea gloanţelor, dar în scurt timp s-au regrupat în zona centrală a oraşului huiduind armata şi scandând lozinci. Cu ajutorul gazelor lacrimogene şi a focurilor de armă vor fi din nou împrăştiaţi.

În jurul orei 23, la sediul Inspectoratului Ministerului de Interne a sosit o autoizotermă de la Autobaza COMTIM. De aici, a fost trimisă la Spitalul Judeţean, unde 6 ofiţeri de miliţie au încărcat 40 de cadavre de la morga spitalului. În jurul orei 5, autoizoterma, conform planului stabilit, a plecat spre Bucureşti, unde cadavrele au fost incinerate la Crematoriul „Cenuşa”. Se încerca astfel, din dispoziţia Elenei Ceauşescu, să se ascundă urmele masacrului din 17 decembrie, familiile victimelor urmând a fi informate că acestea fugiseră peste graniţă[63].

În dimineaţa zilei de 19 decembrie la fabrica „Electromotor” muncitorii de la secţia de sculările refuză să lucreze atâta timp cât blindatele şi militarii se mai aflau în stradă. Abia după lungi tratative cu conducerea fabricii şi după promisiunea că se va lua legătura cu cei de la judeţ pentru satisfacerea cererilor, muncitorii vor relua activitatea[64].

Nu acelaşi lucru se va întâmpla la Întreprinderea ELBA, unde, fără să se declare oficial grevă generală, ea va începe în aceeaşi dimineaţă şi va continua până după înlăturarea lui Ceauşescu. La solicitarea muncitorilor, Bălan s-a deplasat în întreprindere pentru a intra în dialog cu ei. Ajungând acolo, împreună cu primarul Petru Moţ, Bălan este informat că muncitorii aflaţi în curtea întreprinderii încetaseră lucrul şi cereau îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi scoaterea Armatei din întreprinderi şi din oraş. De pe o platformă, un grup de 10-15 muncitori, învingându-şi frica, scandau: „Jos Ceauşescu!”, astfel că primul secretar conştientizează că se afla la o manifestaţie cu „un pronunţat caracter politic şi anticeauşist”[65]. Protestul muncitorilor îi pune, pentru prima dată, serioase semne de întrebare şi generalului Ştefan Guşă, care venind în fabrică, vede că „protestatarii nu erau huligani, ci oameni serioşi.”[66] Într-adevăr, revolta timişoreană intră în 19 decembrie într-o nouă fază, muncitorii având rolul esenţial, iar acţiunile fiind mult mai bine organizate şi fără manifestări violente, punând astfel forţele represive în imposibilitatea de a reacţiona.

A doua zi, la solicitarea a peste 2 500 de muncitori de la UMT, aflaţi în grevă şi adunaţi în curtea celei mai mari întreprinderi din oraş, Bălan se va deplasa acolo în jurul orelor 10, fiind urmat de Cornel Pacoste şi ministrul construcţiilor de maşini, Eugen Rădulescu, fost cadru de conducere la această uzină. Muncitorii aveau atât revendicări sociale, cât şi politice, solicitând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi înlăturarea lui Ceauşescu[67].

Dacă în raportul trimis conducerii centrale a partidului în ziua precedentă, Bălan era convins că prin „măsurile politico-organizatorice luate de organele şi organizaţiile de partid şi organismele democraţiei muncitoreşti-revoluţionare în toată această perioadă, activitatea în toate unităţile economico-sociale ale municipiului şi învăţământului mediu şi superior”[68] se desfăşura în condiţii absolut normale, după întâlnirile cu muncitorii de la ELBA şi mai ales de la UMT îşi va schimba opinia. Bălan nu mai identifică opozanţii regimului ceauşist doar cu grupurile de „vandali” sau „iredentişti” ci cu sute şi chiar mii de muncitori, care cu doar câteva zile în urmă constituiau temelia acestui regim. El vedea cum oamenii muncii şi-au învins teama şi în plină zi strigau cu toată convingerea „Jos Ceauşescu!” şi „Libertate!”. Era mult prea inteligent Radu Bălan ca să nu realizeze că Timişoara nu mai putea fi Braşovul anului 1987. De aceea, comportamentul său se va schimba, sigur în limitele permise de cultura politică şi funcţiile pe care le avea. Din acest moment, Bălan nu va mai evita contactul cu protestatarii sau cu reprezentanţii acestora, dimpotrivă, va căuta până în momentul arestării să-şi nuanţeze poziţia şi chiar sa dea impresia că ar dori să fie în tabăra lor.

 
V. DE LA REVOLTĂ POPULARĂ LA REVOLUŢIE

În 20 decembrie, starea de spirit a oraşului revoltat s-a schimbat radical, „Toată lumea ştia că aveau să iasă marile întreprinderi”, mărturisea Claudiu Iordache[69]. Semnalul l-au dat muncitorii de pe platforma industrială din Calea Buziaşului, de la A.E.M. şi Electrotimiş care va porni spre ELBA, la solicitarea muncitorilor de la această întreprinderi aflaţi în a doua zi de grevă generală. Ajunşi la gară, află că cei de la ELBA nu i-au mai aşteptat şi au plecat împreună cu muncitorii de la Solventul şi Electromotor spre Piaţa Operei, cu vreo jumătate de oră înaintea venirii lor[70]. Nu puteau rămâne pasivi nici muncitorii de la cea mai puternică întreprindere timişoreană, U.M.T., care se vor îndrepta spre Judeţeana de partid Autorităţile comuniste nu se mai confruntă cu „huligani” şi „derbedei” vânduţi „agenturilor străine”, ci cu însăşi clasa muncitoare, atunci cu adevărat revoluţionară. Zecile de mii de muncitori încolonaţi şi disciplinaţi, dar hotărâţi şi mai siguri ca niciodată că nu mai pot da înapoi, paralizează reacţia autorităţilor comuniste şi determină fraternizarea multor militari cu demonstranţii. Din aceste considerente şi pentru a se evita incidente cu consecinţe nebănuite, Ştefan Guşă a ordonat retragerea tuturor efectivelor şi tehnicii militare aflate în oraş în cazărmi şi trecerea lor la apărarea circulară a acestora, măsură aprobată şi de ministrul Milea. Trebuie precizat că nu este vorba de o fraternizare generală a armatei din stradă cu demonstranţii. Fraternizarea a avut loc numai la nivelul soldaţilor şi a gradelor inferioare pentru că marea majoritate a comandanţilor îndoctrinaţi şi temători de consecinţe continuau să rămână obedienţi clanului Ceauşescu.

La orele prânzului aproape toată Timişoara era în stradă, în Piaţa Operei sau în faţa Judeţenei de partid, unde în 20 decembrie se vor constitui cele două nuclee de conducere a revoltei timişorenilor.

În jurul orei 13, din iniţiativa lui Lorin Fortuna, un grup de revoluţionari urcă la balconul Operei, unde iau hotărârea de a constitui un comitet de coordonare şi conducere. În acest scop, Fortuna invită câte 2-3 reprezentanţi ai întreprinderilor ai căror reprezentanţi se aflau în piaţă, să urce alături de grupul de iniţiativă[71]. Comitetul constituit în foaier a formulat un program de revendicări minimale, pe baza căruia să poarte tratative cu reprezentanţii puterii comuniste şi a ales un birou permanent format din Lorin Fortuna (preşedinte), Claudiu Iordache (vicepreşedinte), Maria Trăistaru (secretară), precum şi Ioan Chiş şi Nicolae Bădilescu, ca membri. Astfel, în jurul orei 14, Lorin Fortuna anunţa în faţa a peste 50 000 de demonstranţi constituirea primei formaţiuni politice libere, Frontul Democrat Român ce-şi va schimba în scurt timp denumirea în Frontul Democratic Român[72]. În după-masa zilei de 20 decembrie, Timişoara devenea primul oraş liber din România, iar liderii Frontului Democratic Român au lansat un apel către toate oraşele ţării de a urma exemplul Timişoarei, apel căruia oraşul Lugoj i-a dat curs în aceeaşi zi, iar Aradul, Clujul şi Bucureştiul în ziua următoare.

La ora 14,30, soseşte la Timişoara, cu un avion special, Constantin Dăscălescu, primul ministru, însoţit de Emil Bobu şi de trei miniştri, fiind aşteptaţi la Judeţeana de partid de reprezentanţii puterii locale, de Ion Coman, dar şi de zeci de mii de timişoreni, care scandau lozinci împotriva regimului dictatorial. La scurt timp după sosire, la presiunea demonstranţilor, Dăscălescu începe „negocierile” cu o delegaţie a celor din stradă formată din 13 revoluţionari[73]. Aceştia se vor constitui într-un Comitet cetăţenesc, ce va reprezenta al doilea nucleu de conducere a revoltei timişorenilor. După schimburi dure de replici între primul ministru şi revoluţionarii Ioan Savu, Ioan Marcu, Sorin Oprea, Petre Petrişor, Mircea Mureşanu etc., de neimaginat cu doar o săptămână în urmă, se structurează un set de revendicări: abdicarea dictatorului, demisia guvernului, eliberarea arestaţilor, restituirea morţilor familiilor pentru a fi îngropaţi creştineşte, alegeri libere etc.[74] Revendicările, transcrise de Ioan Savu, vor fi prezentate mulţimii de către Petre Petrişor şi vor fi comunicate, împreună cu numele liderilor, Consulatului iugoslav pentru a fi difuzate în exterior.

În jurul orei 18, o delegaţie a F.D.R., formată din Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Mihaela Munteanu etc. vine în sediul Judeţenei de partid pentru a participa la tratativele cu reprezentanţii guvernului. Revendicările lor erau aproape similare cu cele transcrise de Savu, cea mai importantă fiind demiterea lui Ceauşescu[75]. Evident că Dăscălescu nu a avut curajul să-i comunice dictatorului dorinţa cea mai fierbinte a timişorenilor, astfel că negocierile cu reprezentanţii guvernului au eşuat. Singurele revendicări acceptate au fost cele referitoare la eliberarea celor arestaţi – o parte dintre ei vor veni în cursul serii în Piaţa Operei – şi restituirea morţilor. Pe toată durata aşa-ziselor negocieri, mulţimea a scandat lozinci anticeauşiste: „Jos Ceauşescu!”, „Jos analfabeta!”, „Ceauşescu şi soţia nu au loc în România!”, „Până la Crăciun să scăpăm de acest nebun!” etc.[76]

După eşuarea negocierilor, delegaţia F.D.R. pleacă spre Operă, însoţită de peste 2000 de demonstranţi. În scurt timp, cea mai mare parte a protestatarilor vor pleca spre Piaţa Operei, Judeţeana de partid nemaireprezentând interes, fiind doar sediul unei puteri decorative fără nici o influenţă în oraşul de pe Bega. Piaţa Operei şi instituţia în care îşi avea sediul F.D.R., devin zona de speranţă şi forţă a timişorenilor liberi.

În cursul serii, Ceauşescu rosteşte la Radio şi Televiziune o cuvântare prin care înfierează Timişoara, apoi declară Stare de Necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş şi îl desemnează pe generalul Victor Stănculescu în funcţia de comandant militar al Timişoarei. Erau măsuri disperate şi fără efect deoarece în acel moment Timişoara era primul oraş liber din România. Comitetul Frontului Democratic Român, în componenţa căruia intraseră şi reprezentanţi din Comitetul cetăţenesc, avea deja un proiect politic şi reprezentanţi din toate marile întreprinderi timişorene care, a doua zi urmau să intre în grevă generală. În aceste condiţii revolta populară intră într-o nouă fază, transformându-se în revoluţie. În mod explicit se cerea înlăturarea lui Ceauşescu, dar implicit şi înlăturarea regimului comunist, pentru că atunci timişorenii puneau semnul egalităţii între Ceauşescu şi regimul comunist. Toate neajunsurile şi nemulţumirile erau puse pe seama lui Ceauşescu, nu mai era timp şi nici răbdare să se facă o analiză a regimului comunist şi să se vadă că Ceauşescu era creaţia sistemului şi că acest sistem nu se reducea la Ceauşescu şi clanul său.

În noaptea de 20/21 decembrie se constituie o comisie de redactare a unui program oficial de acţiune a F.D.R.[77], program finalizat în jurul orei 3. Platforma-program intitulată Proclamaţia Frontului Democratic Român a constituit primul document programatic al revoluţiei române din decembrie 1989, confirmând trecerea de la revoltă populară la revoluţie. Proclamaţia consfinţea existenţa unei noi forţe politice şi propunea Guvernului realizarea unui dialog prin acceptarea unor revendicări: alegeri libere, libertatea cuvântului, presei, radioului şi televiziunii, deschiderea graniţelor, eliberarea deţinuţilor şi dizidenţilor politici, reforma învăţământului, pedepsirea celor care au dat ordin să se tragă în demonstranţi, restituirea morţilor familiilor, recunoaşterea noii structuri politice etc. În final, se făcea un apel către toate localităţile ţării de a urma exemplul Timişoarei şi de a intra în grevă generală începând din 21 decembrie, până la victoria finală[78].

În dimineaţa zilei de 21 decembrie, la ora 9, Lorin Fortuna a citit pentru prima dată Proclamaţia în faţa a peste 100 000 de timişoreni aflaţi în grevă generală, bucurându-se de o primire entuziastă, cu urale şi ovaţii. Chiar dacă Timişoara se declarase oraş liber şi majoritatea timişorenilor erau în stradă, Ceauşescu nu se împăca cu această situaţia şi de aceea, paralel cu mitingul organizat la Bucureşti, va ordona o ultimă încercare de recuperare a oraşului răzvrătit din mâna demonstranţilor.

Se pare că generalii aflaţi la Timişoara au întocmit un plan complex, intitulat „Tunetul şi Fulgerul”, ce prevedea atacarea demonstranţilor din Piaţa Operei, cu unităţi de TAB-uri şi 2 elicoptere dinspre Catedrală şi 50 de tancuri dinspre hotelul „Continental”. Unităţile militare din cazarma Oituz trebuiau să înconjoare circular zona pentru a împiedica pătrunderea altor protestatari. Demonstranţii aflaţi în Piaţa Operei urmau să fie dispersaţi şi arestaţi, iar în locul lor, în piaţă urmau să intre două coloane de muncitori aduşi de către activiştii de partid de pe platforma industrială din Calea Buziaşului, urmaţi de militari M.Ap.N. şi 22 000 de gărzi patriotice din Oltenia. În etapa a doua, echipe ale securităţii în cooperare cu militari D.I.A. şi paraşutiştii din Caracal urmau să ia cu asalt balconul Operei pentru a-i aresta pe membrii F.D.R., a captura armamentul aflat în posesia revoluţionarilor şi a confisca staţia de amplificare prin care se făcea propagandă ostilă şi se incita la grevă generală. Datorită mitingului de la Bucureşti, protestelor din alte oraşe şi a unor disfuncţionalităţi, planul nu s-a aplicat. Având în vedere gravitatea acţiunii – se estimau 2000 de morţi, răniţi şi arestaţi din rândul demonstranţilor – documentele au fost distruse ulterior, inclusiv file din Jurnalul de luptă al Diviziei 18 Mecanizate Timişoara[79].

Documentele accesibile cercetării susţin parţial acest plan, dar cu certitudine forţele represive nu s-au resemnat începând cu 20 decembrie, odată cu pierderea controlului asupra oraşului de pe Bega. În noaptea de 20/21 decembrie, Ioan Corpodeanu, împreună cu alţi ofiţeri superiori de miliţie au fost trimişi de generalul Mihalcea la sediul Diviziei din Piaţa Libertăţii, unde li s-au cerut cadre militare înarmate pentru a colabora cu armata la un plan aflat în lucru[80]. Şi alţi ofiţeri superiori au declarat la proces că în acea noapte au fost chemaţi la sediul Diviziei, unde li s-au cerut să pună la dispoziţie militari şi tancuri[81].

În dimineaţa zilei de 21 decembrie, Radu Bălan a chemat mai mulţi activişti de partid, comunicându-le că din dispoziţia lui Coman urmau să organizeze o contrademonstraţie muncitorească în Piaţa Operei. În acest sens, trebuiau formate două coloane, una care să plece de pe platforma industrială din Calea Buziaşului, iar cealaltă, din zona întreprinderilor ELBA, Electromotor, 6 Martie etc. Coloanele trebuiau să aibă 200 de militari, 200-400 membri ai gărzilor patriotice şi aproximativ 1000 de muncitori. În ciuda încercărilor făcute şi a deplasării militarilor în zona întreprinderilor menţionate, intenţia nu s-a putut finaliza, muncitorii fiind, majoritatea, în Piaţa Operei.

Şi mai răsunător a fost eşecul acţiunii de „tip mineriadă”, prin care unităţi de gărzi patriotice din judeţele Mehedinţi, Dolj şi Olt, echipate cu uniforme specifice, înarmate cu ciomege special confecţionate, şi dirijate de către securişti au fost trimise cu trenuri speciale la Timişoara, pentru a acţiona împotriva unor forţe de invazie ungureşti şi iugoslave, care încercau să ocupe Banatul şi cărora li s-au alăturat „huligani” şi „beţivi” din Timişoara[82]. Aflând din timp de sosirea trenurilor speciale, cu ajutorul angajaţilor centralei telefonice C.F.R., conducerea F.D.R. a putut să intervină şi să zădărnicească aceste acţiuni. Unele trenuri au fost oprite pe parcurs şi întoarse spre Oltenia, iar muncitorii ajunşi în Timişoara s-au convins rapid că pe străzile oraşului nu erau duşmani străini, ci confraţi decişi să înlăture regimul lui Ceauşescu. De aceea, vor fraterniza cu timişorenii, punând capăt ultimei tentative a dictatorului de a prelua controlul asupra oraşului răzvrătit.

În dimineaţa de 22 decembrie, din dispoziţia lui Coman, primarul Moţ i-a contactat pe liderii F.D.R., solicitându-le să cedeze staţia de amplificare, întrucât mai mulţi cetăţeni s-ar fi declarat nemulţumiţi de tulburarea liniştii. Aceştia au refuzat şi i-au înmânat primarului Proclamaţia frontului pentru a fi cunoscută şi de către Coman. Încă de dimineaţă, peste 150 000 de timişoreni se aflau în Piaţa Operei, scandând lozinci împotriva regimului ceauşist şi aplaudând discursurile celor de la balcon, printre care s-a numărat şi maiorul Viorel Oancea, primul ofiţer al armatei române care a trecut de partea revoluţiei[83]. De aceea, vestea că dictatorul a fugit, a produs un entuziasm greu de descris, alinând în parte şi durerea acelora care abia îşi îngropaseră morţii sau încă sperau să-i găsească.

Solidarizarea altor oraşe, şi în special a Bucureştiului, cu revolta timişorenilor, începută în 16 decembrie şi transformată în revoluţie în 20 decembrie, a dus la înlăturarea regimului politic condus de Ceauşescu şi clanul său, şi a marcat intrarea României într-o nouă etapă istorică ce întruchipează elementele esenţiale ale unui regim democratic.

 
Tomoni Dumitru
 


1 Traian Liviu Birăescu, De ce Timişoara? în Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, Edit. Facla, 1990, p. 11-15

2  Ioan Munteanu, Starea de spirit a populaţiei din Timişoara premergătoare Revoluţiei din Decembrie 1989 în „Clio”, an. IV, nr. 1/2008, Bucureşti, p. 69-70

3 Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond Comitetul Judeţean Timiş al P.C. R., dosar 256/1981, f. 29 (în continuare: D.J.T.A.T.N….)

4 Ibidem, f. 12

5 Procesul de la Timişoara, vol. III, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2005, p. 1414

6 Dumitru Tomoni, Aspecte ale crizei economice şi deteriorarea condiţiilor de viaţă în Banat în „Caietele Revoluţiei”, nr. 5/2008, p. 16-18

7 Gheorghe Jurma, Descoperirea Banatului, Reşiţa, Edit. Timpul, 1994; vezi şi Dumitru Tomoni, Regionala „Astra Bănăţeană”. Monografie istorică, Timişoara, Edit. Eurostampa, p. 14-56

8 Ştefa Buzărnescu, Sorin Pribac, Micea Neagu, Ana Buzărnescu, Un model de interculturalitate activă. Banatul românesc, Timişoara, Edit. De Vest, 2004, p. 64

9 Victor Neumann, Civismul Timişoarei în anii naţional-comunismului în „Memorial 1989. Buletin ştiinţific şi de informare”, nr. 2/2007, Timişoara, p. 16

10 Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timişoara, Edit Marineasa, 1994; vezi şi: Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Valentin Sămânţă, Deportarea în Bărăgan, Timişoara, Edit. Mirton, 1996; Elena Spijavca, Munci şi zile în Bărăgan, Bucureşti, Edit. Fundaţiei Academia Civică, 2004

11 Mihaela Sitaru, Oaza de libertate. Timişoara, 30 octombrie 1956, Iaşi, Edit. Polirom, 2004, p. 48

12 Ioan Munteanu, Manifestarea anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în „Analele Sighet”, vol. VIII, Bucureşti, 2000, p. 635-656

[1] Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, Edit. Facla, 1990, p. 86-87; vezi şi Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Timişoara, Edit. Seicon, 1990, p. 6-7 (în continuare: Reportaj cu sufletul la gură...)

[2] Ibidem, p. 7
[4] Ibidem, p. 8-9

[5] Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie, coordonator Bogdan Murgescu, Iaşi, 2008, p. 205-212

[6] Filip Teodorescu, Un risc asumat, Bucureşti, Edit. Viitorul Românesc, 1992; Sergiu Nicolaescu, Revoluţia. Începutul adevărului. Un raport personal, Bucureşti, Edit. Topaz Grup, 1995; Idem, Lupta pentru putere. Decembrie 89, Bucureşti, Edit. Bic All, 2005 (în continuare: Lupta pentru putere…); De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Bucureşti, Edit. RAO, 2008 (în continuare: De la regimul comunist la regimul Iliescu…)

[7] Filip Teodorescu, op.cit.., p. 49; vezi şi Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 52

[8] Ibidem, p. 52
[9] Ibidem, p. 53

[10] Titus Suciu, Reportaj..., p. 229-231

[11] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 4 (I), Bucureşti, Edit. RAO, 2004, p. 325-326

[12] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 54

[13] De la regimul comunist la regimul Iliescu…, p. 15

[14] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 55

[15] De la regimul comunist la regimul Iliescu…, p. 169
[16] Radu Tinu, Timişoara… no comment, Bucureşti, Edit. Paco, 2001, p. 19

[17] Marius Mioc, Revoluţia, fără mistere. Începutul revoluţiei române: cazul László Tőkés, Timişoara, Edit. „Almanahul Banatului”, 2002

[18] Titus Suciu, Reportaj... p. 118

[19] Ibidem, p. 71

[20] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 58

[21] Ibidem, p. 62
[22] Ibidem

[23]

Marius Mioc, Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional, Timişoara, Edit. Marineasa, 2005, p. 13 (în continuare: Revoluţia din 1989...)

[24] Întrebări cu şi fără răspuns. Decembrie 1989, Timişoara , Edit Mirton, 2001, p. 154 (în continuare: Întrebări cu şi fărăr răspuns...)

[25] Ibidem, p. 139

[26] Procesul de la Timişoara, vol. I, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin, Timişoara, Fundaţia Academia Civică, 2004, p. 444

[27] Ibidem, vol. II, p. 459
[28] Ibidem, vol. I, p. 280
[29] Ibidem, p. 301
[30] Ibidem, p. 315
[31] Ibidem, p. 292
[32] Ibidem, p. 37

[33] Apud Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 485

[34] Întrebări cu şi fără răspuns…, p. 45-46

[35] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 51

[36] Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond Ion Monoran; vezi şi Daniel Vighi, Mono a oprit tramvaiele… în „Orizont”, Timişoara, nr. 1 din 23 ianuarie 2006, p. 22

[37] Procesul de la Timişoara, vol. III, p. 1429

[38] Ibidem, p. 1433

[39] Neculai Damian, Scânteia vine din văzduh, Timişoara, Edit. Eurostampa, 1999, p. 41-42

[40] Armata română în Revoluţia din decembrie, 1989, Ediţia a II-a, Bucureşti, Edit. Militară, 1998, p. 56 (în continuare: Armata română…)

[41] Miodrag Milin, Timişoara 15-21 decembrie 89, Timişoara, 1990, p. 36 (în continuare: Timişoara 15-21 decembrie…); vezi şi Timişoara 16-22 decembrie 1989..., p. 60

[42] Marius Mioc, Revoluţia din 1989, p. 109

[43] „Caietele Revoluţiei”, Bucureşti, nr. 2/2007, p. 16

[44] „Timişoara”, an. I, nr. 144 din 13 decembrie 1990 şi nr. 147 din 18 decembrie 1990

[45] Nicolae Durac, Neliniştea generalilor, Timişoara, Edit. M. P. S., 1991, p. 5; vezi şi Armata română în revoluţia din decembrie 1989, Ed. a II-a, Bucureşti, Edit. Militară, 1998, p. 56 (în continuare: Armata română în revoluţia din decembrie 1989); Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere. Decembrie 89, Bucureşti, Edit. BIC ALL, 2005, p. 61

[46] Armata română în revoluţia din decembrie 1989..., p. 56

[47] Procesul de la Timişoara, vol. III…, p. 1448

[48] Procesele revoluţiei din Timişoara (1989), adunate şi comentate de Marius Mioc, Timişoara, Edit. Artpress, 2004, p. 26

[49] Apud Alesandru Duţu, Revoluţia din 1989. Cronologie, Bucureşti, Edit. Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006, p. 108

[50] Armata română…, p. 58

[51] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 65

[52] Ioan Scurtu, Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2006, p. 187-188; vezi şi Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia Română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi măturii, Bucureşti, Edit Axioma, 2001, pp 146-151; Camelia Moraru, Constantin Moraru, Stenograma teleconferinţei lui Nicolae Ceauşescu din 17 decembrie 1989 în „Clio 1989”, Bucureşti, an. I, nr. 1-2/2005, p. 189-193

[53] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 69

[54] Peter Siani-Davies, Revoluţa română din decembrie 1989, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2006, p. 102

[55] Dumitru Tomoni, Catedrala mitropolitană ortodoxă din Timişoara în „Clio 1989”, an. IV, nr. 1/2008, p. 158-160

[56] Florin Medeleţ, Mihai Ziman, O cronică a Revoluţiei din Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, 1990, p. 12-14; vezi şi Costel Balint, 1989 – Legiunea Revoluţiei, Timişoara, Edit. Brumar, 2005, p. 174-175

[57] Miodrag Milin, Timişoara 15-21 decembrie…, p. 67

[58] Florin Medeleţ, Mihai Ziman, op.cit., p. 10

[59] Marius Mioc, Revoluţia din 1989…, p. 112-115; vezi şi Costel Balint, op.cit., p. 179-218

[60] Ibidem, p. 44

[61] Procesul de la Timişoara, vol. IV, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, 2006, p. 1970

[62] Procesul de la Timişoara, vol. III, p. 1352

[63] Titus Suciu, Reportaj...,, p. 151-154

[64] Costel Balint, op.cit., p 57

[65] Procesul de la Timişoara, vol. III…, p. 1472

[66] Apud Peter Siani-Davies, op.cit., p. 109

[67] Ibidem, p. 1479

[68] Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Raport privind evenimentele care au avut în municipiul Timişoara în perioada 15-18 decembrie 1989, f. 4

[69] Titus Suciu, Lumea bună a balconului, Timişoara, Edit. Helicon, 1996, p. 26 (în continuare: Lumea bună…)

[70] Costel Balint, op.cit., p. 62-64

[71] Lorin Fortuna, Seminficaţia zilei de 20 decembrie 1989 în „Caietele Revoluţiei”, nr. 5/2006, p. 29-32

[72] Marinela Veronica Ţariuc, Frontul Democratic Român (FDR) în Ibidem, p. 10-28; vezi şi Titus Suciu, Lumea bună…, p. 26; Milin Miodrag, Timişoara în revoluţie şi după, Timişoara, Edit. Marineasa, 1997, p. 110-111 (în continuare: Timişoara în revoluţie…); Idem, Semnificaţia zilei de 20 decembrie 1989 pentru Revoluţia Română în „Caietele Revoluţiei”, nr. 1/2006, p. 15-18

[73] Ioan Savu, Ioan Marcu, Petre Boroşoiu, Sorin Oprea, Virgil Socaciu, Mircea Mureşan, Petre Petrişor, Dan Carp, Nicolae Vartan, Mihai Bădele, Adela Săbăilă, Corneliu Pop şi Valentin Vitner („Caietele Revoluţiei”, nr. 2/2005, p. 10

[74] Ibidem, p. 9

[75] Milin Miodrag, Timişoara în revoluţie…, p. 113-114

[76] Alesandru Duţu, op. cit., p. 145

[77] Din comisie făceau parte: Lorin Fortuna, Nicolae Bădilescu, Claudiu Iordache, Luminiţa Milutin, Petre Boroşoiu şi Mihaela Munteanu. (Milin Miodrag, Timişoara în revoluţie…, p. 123)

[78] „Caietele Revoluţiei”, nr. 2/2005, p. 12-13

[79] Iosif Costinaş, M-am întors, Timişoara, Edit. Marineasa, 2003, p. 51-60; vezi şi Marinela Veronica Tariuc, op. cit., p. 17

[80] Procesul de la Timişoara, vol. II…, p 567-568

[81] Iosif Costinaş, op. cit., p. 57-59

[82] Lorin Fortuna, op. cit., p. 32

[83] „Caietele Revoluţiei”, nr. 3/2006, p. 36-37
 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia