Anul 1989..

Anul 1989 în Europa Centrală şi de Est                                                                                           

 

În momentul izbucnirii şi reprimării revoltei din Cehoslovacia, în 1968, Brejnev era ferm instalat la conducerea U.R.S.S. Din acel moment, politica lui în estul Europei a avut un caracter moderator. De fapt, această atitudine se regăseşte şi în linia generală a politicii sale externe, cu importanta excepţie a deciziei de invadare a Afganistanului. U.R.S.S. a încercat în continuare să integreze economia statelor est-europene în cea sovietică, însă rezultatele s-au menţinut sub nivelul aşteptărilor. Din ce în ce mai mult, est-europenii, îndeosebi Polonia şi Ungaria, şi-au urmat un drum propriu, optând pentru legături economice mai strânse cu Occidentul şi o economie mai puţin naţionalizată.

În cele din urmă, schimbarea economică paşnică a fost urmată de o acţiune socio-politică mai spectaculoasă, în special în Polonia, unde o mişcare muncitorească independentă       (,Solidaritatea”) a iniţiat greve şi demonstraţii. Guvernul polonez a ripostat scoţând în afara legii       ,,Solidaritatea”, arestând lideri ca Lech Walesa şi instituind legea marţială. Cu toate acestea, guvernul polonez susţinut de sovietici s-a dovedit incapabil să conducă eficient ţara şi la începutul anului 1989 a cedat puterea în favoarea ,,Solidarităţii” şi a altor forţe din opoziţie. În continuare, puterea de stat a trecut în mâinile unui guvern necomunist, prima schimbare de acest gen în estul Europei de la sfârşitul anilor `40.

A urmat o incredibilă succesiune de evenimente, în care, rând pe rând, guvernele comuniste au pierdut monopolul puterii în Ungaria, Germania răsăriteană, Bulgaria, Cehoslovacia şi România. În toate aceste ţări, puterea a fost preluată de guverne necomuniste. Majoritatea au evoluat în direcţia unor autentice sisteme democratice pluripartite şi a economiei de piaţă. Toate cele 5 sisteme comuniste s-au prăbuşit în perioada cuprinsă între începutul lui noiembrie şi sfârşitul lui decembrie 1989. În mod surprinzător, aceste revoluţii au fost precedate de dărâmarea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989. Gestul de a dansa pe zid, care cu câteva luni în urmă ar fi însemnat moarte sigură, s-a dovedit un simbol al transformărilor suferite de estul Europei, transformare care nu s-ar fi petrecut prea curând dacă sovieticii nu ar fi decis să-şi slăbească autoritatea asupra acestei zone[1].

În acest an 1989 se manifestă o inter-relaţie constantă între evenimentele care se desfăşoară în U.R.S.S. şi în Europa de est, fără a putea distinge întotdeauna, într-un mod sigur, cauzele şi efectele acestui lanţ. Atunci când, de exemplu, în primele luni ale anului, la Varşovia şi la Budapesta se instaurează un nou sistem politic - care renunţă la leninism din moment ce recunoaşte o opoziţie -, o evoluţie asemănătoare este deja în curs la Moscova, prin intermediul unor grupări care se constituie la noul Congres al deputaţilor poporului. Iată de ce, fără îndoială, Gorbaciov acceptă şi încurajează procesul. ,,Nu prăbuşirea regimurilor din Europa de est a antrenat prăbuşirea URSS - recunoaşte Karoly Grosz -, ci invers”. Dar această afirmaţie poate fi şi inversată. Într-adevăr, odată ce perestroika a dat un impuls decisiv fenomenului, schimbările din estul Europei interferează cu cele din U.R.S.S. Nimeni nu poate nega că prăbuşirea zidului Berlinului şi prăbuşirea regimurilor din Europa de est de la sfârşitul lui 1989 au accelerat ,,într-un mod formidabil implozia Uniunii Sovietice”(J. Levesque).

Este evident, de asemenea, că schimbările în curs în Uniunea Sovietică şi în Europa au avut interferenţe puternice cu a doua ,,primăvară de la Beijing” (aprilie-iunie 1989). Ca dovadă, este suficient de menţionat avertismentul lui Deng Xiaoping, apărut în ,,Ziarul poporului” la     26 aprilie 1989, doar la zece zile după primele manifestaţii din Tian an Men. În două rânduri, conducătorul Chinei se referă la evenimentele ce se desfăşoară în Uniunea Sovietică (revolte sângeroase în Georgia) şi în Polonia, pentru a conchide: ,,cu cât guvernul cedează mai mult, cu atât mai mare este haosul”. Pe de altă parte, cum să nu fii frapat de faptul că studenţii din Tian an Men au scris pe o banderolă revendicativă ,,tumingdu” (adică ,,glasnost”); şi că au manifestat un adevărat entuziasm la anunţarea vizitei lui Mihail Gorbaciov la 15 mai? ,,Sper - mărturiseşte unul dintre ei unui ziarist occidental - că domnul Gorbaciov va explica conducătorilor noştri succesele sale în reforma politică şi că ei îl vor lua drept model…”. Această vizită - adaugă astrofizicianul Fang Lizhi - este cu atât mai extraordinară în China cu cât sistemul instaurat de Mao între 1949 şi 1959 era o copie a celui pus la punct de Stalin. Noi încă trăim în acest sistem. Problemele noastre sunt aceleaşi probleme pe care sovieticii le au în toate domeniile…”.

În primul semestru al anului 1989, elemente active ale societăţilor civile din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria şi Iugoslavia încearcă să determine recunoaşterea sau respectarea a două drepturi fundamentale: participarea la putere şi la suveranitatea naţională.

Lupta vizând stabilirea pluralismului politic este condusă, în general, cu asentimentul - tacit sau explicit - al celor mai reformiste fracţiuni din partidele comuniste, convinse că reformele profunde nu pot fi duse la bun sfârşit fără concursul unei mari părţi a populaţiei, asociată cu adevărat la gestionarea statului.

Acesta este sensul deplin al reformei constituţionale decise în U.R.S.S. la 1 decembrie 1988, care prevede - pentru primăvara următoare - alegerea, în condiţii mai deschise decât înainte (pluralitatea candidaturilor, prezentarea de candidaţi fără aprobarea P.C.), a unui Congres al deputaţilor poporului. Începând din 10 ianuarie 1989 se iniţiază o adevărată campanie electorală, în cursul căreia aparatcik - ii Partidului se străduiesc, prin toate mijloacele, să-şi menţină dominaţia, dar care duce la apariţia unor noi forţe. Asociaţia Memorial - care are ca obiectiv denunţarea represiunii staliniste, şi a cărei audienţă n-a încetat să crească - reuşeşte să-şi ţină congresul constitutiv la Moscova, la sfârşitul lui ianuarie. ,,Fronturile populare” - formate în republicile baltice în vara şi toamna anului 1988 - cunosc şi ele o puternică activitate în această perioadă electorală. Frontul lituanian ,,Sajudis” (Mişcarea), care se prevalează de perestroika şi numără în rândurile sale jumătate din membrii P.C., devine - numai după câteva luni de existenţă - o adevărată a doua putere; el nu ezită, încă din februarie, să se pronunţe pentru autodeterminarea Lituaniei. Rezultatele primului tur al alegerilor (martie) stau mărturie interesului suscitat de candidaţii ce nu sunt oficiali ai Partidului, ci reformatori sau naţionalişti. Nevoit să demisioneze (datorită conservatorilor) din funcţiile de prim-secretar al Moscovei şi membru supleant al Biroului politic în septembrie 1987, Boris Elţân obţine o frumoasă revanşă câştigând, în urma unei campanii dure, 89,44 % din sufragii. La noul Congres, unde sunt clar în minoritate, comuniştii lui Gorbaciov (cum ar fi Iuri Afanasiev), comuniştii disidenţi (Boris Elţân) şi ne-comuniştii (Andrei Saharov) se asociază într-un ,,Grup inter-regional” care solicită un federalism bazat pe egalitate, precum şi pe o trecere rapidă şi completă la democraţie prin abolirea monopolului Partidului comunist.

În Ungaria şi în Polonia, partidele comuniste se arată atunci mai curând deschise în privinţa acestor probleme esenţiale. Comitetul central al P.C. ungar acceptă, la mijlocul lui februarie 1989, principiul unei tranziţii spre multipartitism . Încă din iunie se deschid discuţii cu opoziţia pentru pregătirea alegerilor libere din 1990, în timp ce aproape 200.000 de persoane participă la Budapesta la funeraliile solemne ale lui Imre Nagy, eroul din octombrie 1956, executat la 16 iunie 1958.

Acelaşi tip de evoluţie se desfăşoară în Polonia, unde, din ianuarie, generalul Jaruzelski reuşeşte să determine aprobarea de către Comitetul Central a restabilirii pluralismului sindical, ceea ce permite reluarea negocierilor oficiale cu Solidaritatea. 57 de reprezentanţi ai puterii, opoziţiei şi Bisericii se întrunesc - din 16 februarie până pe 15 aprilie - în jurul unei ,,mese rotunde” la palatul guvernului din Varşovia. Acordul final prevede o democratizare a instituţiilor politice, precum şi intrarea opoziţiei în parlament, devenit bicameral. În timpul alegerilor (iunie), candidaţii Solidarităţii câştigă 99 din cele 100 de locuri în Senat şi cele 161 de locuri acordate opoziţiei în Dietă. Noul guvern format în septembrie de Tadeusz Mazowiecki numără               13 miniştri - din 24 - membri ai Solidarităţii.

În aceeaşi perioadă, în două republici iugoslave societatea civilă îşi intensifică presiunea în vederea obţinerii unei participări efective la viaţa politică. În Slovenia se observă atunci o dezvoltare intensă a unor reţele şi grupuri de informare, ce-şi ascund tot mai puţin obiectivele politice, şi care cer, sus şi tare, sfârşitul monopolului Partidului comunist. Ca şi în Ungaria, conducătorii comunişti sloveni se arată deschişi acestor revendicări. Cu o uşoară întârziere, începând din luna mai, Croaţia vecină cunoaşte şi ea aceeaşi efervescenţă. Se creează partide - deşi cuvântul nu poate fi încă folosit în mod legal - necomuniste, cum ar fi HDZ (Uniunea democratică croată) a lui Franjo Tudjman, acceptate oficial de P.C. în decembrie.

În acest prim semestru al anului 1989, naţionalismul se infiltrează în toate fisurile statului comunist. Uneori, nu este vorba încă decât de revendicări modeste - lărgirea competenţelor republicilor, o mai mare autonomie economică. Dar în multe locuri acest stadiu este din plin depăşit. În iunie, parlamentul sloven ia în considerare eventualitatea unei secesiuni, în timp ce în vreo zece republici sovietice s-a proclamat deja noţiunea de suveranitate. Pretutindeni se aprinde lupta de impunere a limbilor naţionale, în special în ţările baltice.

Simultan cu aceste acţiuni conduse de elita intelectuală în cadrul grupurilor informale sau în sânul parlamentelor, ies la iveală, cu furie, multiple conflicte interetnice refulate până atunci, însă a căror intensitate am semnalat-o în mai multe rânduri. Din 1988, acţiunile violente se înscriu cronic în universul locuitorilor din aproximativ zece republici din extremitatea sudică a Uniunii Sovietice. Aria tulburărilor este concentrată într-un fel de semilună uriaşă, de mai bine de 4.000 km. lungime, din Suhumi, capitala Abhaziei, la ţărmul Mării Negre, la vest, până la Alma-Ata, de la poalele munţilor Alatau, la est. Anul 1989 este cadrul celor mai teribile înfruntări care fărâmiţează profund Uniunea. Duminică, 9 aprilie, la Tbilisi (Georgia), o manifestaţie paşnică în favoarea greviştilor foamei ce solicitau independenţa Republicii se transformă într-o dramă (cel puţin 20 morţi), din greşeala responsabililor forţelor de ordine. O lună şi jumătate mai târziu (mai-iunie), în Uzbekistan, o neînţelegere între uzbeci şi meskheţi se transformă în pogrom împotriva acestei minorităţi deportate din ordinul lui Stalin. Rezultatul:   99 de morţi şi mai mult de 1.000 de răniţi; 34.000 de meskheţi vor decide atunci să fugă din Uzbekistan. Acest pogrom aminteşte de cel comis în februarie 1988 de populaţia din Sumgait - în apropiere de Baku (Azerbaidjan) - împotriva minorităţii armene. Aceste acte de barbarie deschid o prăpastie între comunităţi, declanşând un adevărat război civil pe care Moscova nu este în stare să-l calmeze.

Anul 1989 este anul ocaziilor ratate şi al fracturii fatale între echipa lui Gorbaciov şi naţionalităţile imperiului. Crizele caucaziene furnizează exemple excelente pentru această evoluţie a spiritelor. Până atunci, azerii şi armenii considerau puterea moscovită drept o instanţă de arbitraj şi aşteptau de la ea o rezolvare echitabilă. Totul avea să se răstoarne însă în cursul anului 1988; aşa încât, chiar din anul următor, ostilitatea faţă de Rusia şi faţă de ruşi se manifestă atât în Armenia, cât şi în Azerbaidjan. Soluţiile tardive propuse de Moscova sunt respinse, cele două popoare hotărând să-şi rezolve singure problemele, respingând pe viitor intervenţiile Moscovei, considerate drept un amestec intolerabil.

În Georgia, atitudinea considerată prea conciliantă a puterii centrale faţă de revendicările minorităţilor osetă şi abhază a dus la reapariţia profundelor resentimente determinate de anexarea ţării de către ruşi în 1921 şi represiunea sângeroasă a revoltei din 1924. Începând din primăvara lui 1989, şi după intervenţia sângeroasă a forţelor de ordine în ,,duminica neagră” de la Tbilisi (9 aprilie), populaţia georgiană nu-şi mai maschează ostilitatea faţă de Federaţia sovietică şi ura faţă de ruşi. Pentru H. Carrère d' Encausse, ,,9 aprilie 1989 nu este numai o dată tragică pentru Georgia. Această zi marchează - poate înainte de toate - şi una din etapele decisive ale sfârşitului Imperiului sovietic".

Fără îndoială, poate fi considerată o greşeală fatală şi expulzarea masivă spre Turcia - de la 1 iunie 1989 - a bulgarilor de origine turcă, şi intervenţia foarte violentă - din ordinul Belgradului - a forţelor de ordine împotriva ,,naţionaliştilor" şi ,,separatiştilor" albanezi din Kosovo (martie). Această restaurare brutală a autorităţii Serbiei (confirmată puţin după aceea printr-o revizuire a constituţiei) avea să cristalizeze şi mai mult (prin voinţa lui Slobodan Milosević) naţionalismul sârb, exacerbând - ca reacţie - naţionalismele sloven şi croat. La Belgrad, ca şi la Moscova, puterea centrală se dovedea incapabilă să ţină cont de aspiraţiile naţionale, trecând de la invective (PCUS califica drept ,,isterie naţionalistă" lanţul uman format în august pe teritoriul celor trei ţări baltice în semn de protest împotriva pactului germano-sovietic) la represiune, acordând mai târziu (dreptul la suveranitate economică recunoscut republicilor sovietice în septembrie) concesii considerate încă de pe atunci depăşite.

În concluzie, la începutul verii anului 1989, societatea civilă se află clar într-o situaţie favorabilă. Încă de pe acum se presimte că în state cum ar fi Polonia şi Ungaria, unde s-a realizat un compromis cu P.C., acesta din urmă riscă să piardă. Pe de altă parte, în U.R.S.S. sau în Iugoslavia, puterea comunistă îşi menţine încă monopolul, dar în realitate ea continuă să fie ridiculizată; de altfel, de acum înainte orice hegemonie a unei naţiuni asupra altora este contestată. Singurele care par să reziste acestor răsturnări de putere sunt R.D.G., Cehoslovacia, Bulgaria şi România. Dar, de fapt, dinamica generală le va antrena, la rândul lor, în câteva săptămâni, într-o mişcare devenită de nestăvilit.

În acest gigantic vârtej care mătură lumea comunistă, să nu ne imaginăm că singurele forţe active sunt cele ale schimbării. ,,Excesele" studenţilor chinezi din mai-iunie, ca de altfel şi cruda represiune pe care au declanşat-o întăresc poziţiile adversarilor reformelor. În Cuba, de exemplu, eliminarea generalului Arnaldo Ochoa - cel mai prestigios militar al ţării - este însoţită şi de referiri la schimbările în curs. Cu ironie, Raul Castro îi invită atunci pe ,,cei ce nu iubesc socialismul nostru" să meargă ,,în Polonia, Ungaria, China… în Armenia", în timp ce fratele său denunţă şi el, la 26 iulie ,,liberalizarea" în U.R.S.S., în Ungaria şi Polonia, şi afirmă că ,,revoluţia cubaneză va continua să reziste". În sânul echipelor conducătoare din Coreea, Albania, Vietnam, precum şi în România, Bulgaria, R.D.G. sau Cehoslovacia se accentuează tot mai mult convingerea că lumea este martora unei derive lamentabile a comunismului. În urma protestelor internaţionale, N. Ceauşescu este nevoit să renunţe la ridicarea unei bariere de sârmă ghimpată de-a lungul frontierei ungureşti. În această vară deosebit de călduroasă a anului 1989, efectiv nimic - nici îngrăditura, nici zidul, nici imprecaţiile - nu mai poate împiedica răspândirea ideilor liberale dincolo de frontiere; abia dacă mai poate fi încetinită difuzarea lor (şi asta din ce în ce mai greu).

În ciuda eforturilor facţiunilor conservatoare, procesul contestatar se accelerează pretutindeni în lunile iulie, august şi septembrie 1989. În Uniunea Sovietică, Mihail Gorbaciov nu reuşeşte nici să controleze greva minerilor din Kuzbass, nici să ridice blocada rutieră şi feroviară pe care azerii o impun Armeniei, şi nici să liniştească tensiunile naţionaliste din Uzbekistan şi Kazahstan (iunie), din Abhazia (iulie), Moldova (august), Ucraina (septembrie)… În ţările baltice, confruntarea dintre ,,fronturile populare" şi Moscova devine pe zi ce trece tot mai periculoasă; însă Gorbaciov, convins că o ruptură totală ar fi de neconceput, nu încetează să facă concesii (printre care promisiunea unei autonomii contabile, de la începutul anului 1990). Remaniind profund conducerea Partidului, la sfârşitul lunii septembrie el adoptă o ,,platformă" cu privire la politica naţionalităţilor, cu recunoaşterea ,,dreptului la suveranitate economică" al republicilor Uniunii. Însă aceste măsuri vin foarte târziu şi par lipsite de îndrăzneală, limitate doar la domeniul economic, în timp ce în statele vecine Polonia şi Ungaria se repune în discuţie monopolul P.C. Cu toate că generalul Jaruzelski este ales (în iulie) preşedinte al Republicii de către deputaţi şi senatori (cu majoritate de un vot), noul guvern aprobat de Dietă în septembrie nu are mai mult de 4 miniştri comunişti, din 24.

La Budapesta, de asemenea, evoluţia este foarte rapidă. Chiar în ziua morţii lui János Kádár (6 iulie), Curtea Supremă îl reabilita pe Imre Nagy. Două luni mai târziu, Ungaria, după toate aparenţele încurajată de R.F.G. şi nedescurajată de U.R.S.S., deschidea, la 10 septembrie, frontiera sa cu Austria provocând un extraordinar şi decisiv suflu de speranţă. Încă din             11-12 septembrie, mai bine de 10.000 de est-germani se pare că au folosit ,,filiera maghiară“. În ciuda protestelor vehemente ale conducătorilor din Berlinul de Est, care o acuzau că îşi încalcă obligaţiile de aliat, Budapesta menţine măsura, marcând astfel divergenţele sale tot mai afişate faţă de comunismul est-german şi, curând, faţă de comunism pur şi simplu.

În luna octombrie, în fapt, sistemul leninist din Ungaria se sfarmă. În timpul unui congres extraordinar, partidul comunist (P.M.S.U.) se transformă în partid socialist (P.S.U.) şi abandonează principiile centralismului democratic şi dictatura proletariatului. La 23 octombrie deputaţii proclamă cea de-a IV-a Republică, punând capăt republicii populare instaurate în 1949, şi decid organizarea primelor alegeri libere şi pluripartite de după 1947. Atât prin rapiditatea şi radicalizarea reformelor sale politice, cât şi prin desolidarizarea activă de ,,regimurile frăţeşti“ conservatoare (est-german şi român), Ungaria a influenţat atunci în mod decisiv balanţa istoriei est-europene [2].

În 1989, în Polonia se începe reintroducerea sistemului economiei de piaţă (şoc economic) care generează hiper-inflaţie. Vicepremierul Leszek Balczerowicz iniţiază un program de stopare a inflaţiei şi de privatizare a întreprinderilor de stat. La 7 ianuarie 1989 în Ungaria este introdus ajutorul de şomaj, iar la 10-11 ianuarie parlamentul maghiar consfinţeşte dreptul de asociere şi dreptul de întrunire politică, urmate de dreptul la grevă şi votul universal. În Polonia, la 18 ianuarie se dă rezoluţia celei de-a XX-a Plenare a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez cu privire la susţinerea convorbirilor la ,,masa rotundă“. În Ungaria, la 29 ianuarie 1989 este dată declaraţia publică a ministrului ungar secretar de stat Pozsgay Imre, care numeşte mişcarea din 1956 drept ,,revoltă populară”, şi afirmă necesitatea sprijinirii maghiarilor din afara graniţelor Ungariei. La 6 februarie 1989, în Polonia are loc începutul discuţiilor la ,,masa rotundă“, iar în perioada 10-11 februarie 1989, în Ungaria se dă hotărârea Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar cu privire la reforma sistemului politic, descentralizarea aparatului de partid şi de stat, alternativa democraţiei politice şi sistemul pluripartit.

În Ungaria ziua de 15 martie 1989 este declarată ziua naţională a Ungariei, prilej, desigur, de ample demonstraţii în întreaga ţară, iar în 23 martie, în Ungaria este constituită Masa Rotundă a Opoziţiei, grupând un număr de 8 organizaţii politice.

În 5 aprilie 1989, în Polonia are loc semnarea documentelor ,,mesei rotunde“ din Polonia. Contractul politic prevede că 65 % din mandatele obţinute în alegerile generale trebuie să-i revină aşa-numitei coaliţii guvernamentale, iar 35 % să fie ocupate prin alegeri generale. De asemenea, se reînfiinţează Senatul Poloniei, ,,fără reîmpărţirea mandatelor“; se cade de acord asupra revizuirii funcţiei de preşedinte al statului. La 17 aprilie se reactivează săptămânalul Solidarităţii ,,Tygodnik Solidarnosć" şi se obţine acordul pentru reluarea apariţiei ziarului ,,Gazeta Wyborcza”. Tot acum se semnează un acord pentru prezentarea programelor electorale la televiziunea poloneză.

În perioada 22 aprilie-10 iunie 1989, în Ungaria au loc tratative între comuniştii unguri şi reprezentanţii opoziţiei grupaţi în Masa Rotundă, privind ,,revoluţia prin discuţii, pe cale paşnică“, respectiv aplicarea în practică a modalităţilor şi compromisurilor necesare procesului de tranziţie ,,liniştită“, aşa cum se stipulează în acordul de principiu trilateral de la 10 iunie, convenit între opoziţie, comunişti şi organizaţiile civice. În 25 aprilie începe retragerea unităţilor armatei sovietice din Ungaria.

În data de 4 iunie 1989, în Polonia au loc alegeri generale care se încheie cu succesul copleşitor al opoziţiei care ocupă 99 % din locurile Senatului, ceea ce înseamnă că avea 160 de locuri din 161. Ultimul preşedinte al Poloniei aflat în exil la Londra devine Ryszard Kaczorowski. În perioada 13 iunie-18 septembrie 1989, în Ungaria au loc tratative între comuniştii unguri, opoziţie şi alte organisme civice într-un forum comun numit Masa Rotundă Naţională, tratative referitoare la aplicarea celor 6 puncte ale ,,revoluţiei paşnice“. Cele 6 puncte se refereau la: construcţia şi reorganizarea justiţiei, rolul parlamentului, legiferarea partidelor politice, dezvoltarea economică, locul Ungariei pe eşichierul internaţional. A urmat, în intervalul 23- 24 iunie, Plenara Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar, la care s-a decis convocarea Congresului al XIV-lea al partidului între 6-10 octombrie. Tot acum Kádár János renunţă la funcţia de preşedinte de onoare al partidului, astfel că se constituie un Directorat alcătuit din Grósz Károly, Németh Miklós şi Pozsgay Imre, aflat sub conducerea lui Nyers Rezsö (până la 6 octombrie 1989). În perioada 11-13 iulie 1989 are loc vizita oficială la Budapesta a preşedintelui american George Bush. La data de 19 iulie 1989, în Polonia generalul Jaruzelski este ales de Seim şi Senat, la diferenţă de un vot, preşedinte al Poloniei. La 24 august 1989, Seimul Poloniei confirmă guvernul Tadeusz Mazowiecki. Partidul Muncitoresc Unit Polonez păstrează doar 5 ministere, între care cel al apărării şi internele.

În intervalul 11-13 septembrie 1989 a fost emis un decret al guvernului ungar, care deschide graniţa cu Austria pentru est-germanii care doresc să se refugieze în Germania Federală.

Congresul al XIV-lea al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar, desfăşurat în perioada 6-10 octombrie 1989, votează disoluţia acestui partid şi formarea Partidului Socialist Ungar, condus de Nyers Rezsö. Curentul ,,comunist reformator“ din cadrul partidului ,,primenit“, sub conducerea fostului lider Grósz Károly se va structura treptat într-o mişcare politică independentă, care se va reuni apoi într-un ,,veritabil“ Congres al XIV-lea care va alege un alt lider în persoana lui Thürmer Gyulá (7-21 decembrie). În perioada 17-20 octombrie parlamentul maghiar aprobă setul de legi ,,cardinale“ pentru destinul democratic al Ungariei (legile             31-34/1989) care se refereau la noua constituţie, la republica parlamentară, la separarea puterilor în stat, la instituirea suveranităţii poporului, la drepturile civile şi la sistemul multipartit, precum şi la alegeri libere. În data de 26 noiembrie se organizează un referendum în problema ,,celor      4 Da“: alegerea şefului statului sau desemnarea acestuia de către parlament, desfiinţarea gărzilor muncitoreşti, cedarea sediilor partidului comunist şi evaluarea averii partidului. Victoria forţelor democratice va duce la fixarea alegerilor pentru primăvara următoare. În perioada                    16-17 decembrie are loc vizita cancelarului vest-german Helmuth Kohl în Ungaria.

În data de 29 decembrie Seimul Poloniei revizuieşte Constituţia şi se renunţă la denumirea de Republica Populară Polonă[3].

Mai multe caractere comune invită la asocierea schimbărilor la care sunt supuse R.D.G. şi Cehoslovacia în lunile octombrie şi noiembrie 1989. În ambele cazuri procesul este acelaşi: o parte a populaţiei, constituită într-un nucleu contestatar, face presiuni asupra echipelor conducătoare dezorganizate şi mai ales ,,abandonate” pe faţă de Mihail Gorbaciov. În ambele cazuri rezultatul final este acelaşi: comuniştii trebuie să abandoneze total puterea.

Noul fenomen – care ar fi trebuit să-i neliniştească pe conducători - este hotărârea populară care se manifestă încă din vară şi care tinde să se generalizeze în întregul bloc: în iulie, în Kuzbass 100.000 de mineri intră în grevă; 1.500.000 de persoane formând un lanţ uman de 560 km de-a lungul ţărilor baltice; 2.000 de manifestanţi în piaţa Wenceslas din Praga, la          21 august; 100.000 de catolici din Ucraina occidentală manifestă la Lvov; la Leipzig, la            25 septembrie, 8.000 de persoane denunţă refuzul de autorizare a mişcării Noul Forum şi solicită reforme. Totul se petrece ca şi cum, la vederea schimbărilor extraordinare survenite în Polonia şi Ungaria, populaţiile şi-au însuşit sfatul dat de Ioan Paul al II-lea cu ocazia înscăunării sale: ,,Nu vă fie frică”.

Evident, îndeosebi germanilor din răsărit le este tot mai puţin teamă. Tot mai mulţi sunt cei care urmează cuvintele de ordine ale grupurilor contestatare, consolidate prin crearea Noului Forum (12 septembrie) şi a Înnoirii Democratice (1 octombrie). Spre deosebire de majoritatea societăţilor civile poloneze şi maghiare, această opoziţie - care angajează intelectualitatea ,,revizionistă “ şi creştinii progresişti - aspiră (în aceeaşi măsură ca şi populaţia) nu la o răsturnare a comunismului, ci mai degrabă la elaborarea unei a ,,treia căi” care să menţină cuceririle socialiste, liberalizând sistemul. Reforme interne profunde şi posibilitatea deplasării în afara frontierelor ţării, iată principalele revendicări ale miilor de persoane care defilează cu regularitate şi din ce în ce mai masiv pe străzile marilor oraşe în luna octombrie: la Leipzig (la   2 octombrie), 15.000-20.000 de oameni care scandează: ,,Democraţie azi sau niciodată!”; la Dresden (4 octombrie); în Berlinul de Est (7 octombrie), cu ocazia ceremoniilor celei de-a 40-a aniversări a R.D.G.; din nou la Leipzig (9 octombrie, 50.000-70.000 de manifestanţi)…Pe        16 octombrie, marile oraşe sunt străbătute de cortegii enorme de manifestanţi (120.000 la Leipzig; 25.000 la Dresden; 10.000 la Magdeburg…). În paralel un exod masiv se desfăşoară de-a lungul întregii lumi; trecând prin Ungaria sau refugiindu-se în ambasadele R.F.G. din Varşovia şi mai ales din Praga, mii de germani încearcă să ajungă în Germania de Vest.

În faţa acestei neaşteptate exasperări populare, puterea pare deconcertată şi perplexă. Element strategic esenţial al blocului sovietic în Europa, R.D.G. făcea în mod tradiţional parte – mai mult decât oricare alt stat - din ,,domeniul rezervat“ al stăpânilor de la Kremlin. Deşi Gorbaciov nu pierde nici o ocazie de a-şi proclama dorinţa de neamestec, nimeni nu-şi poate închipui că ar fi indiferent faţă de evoluţia Germaniei răsăritene. El demonstrează, de altfel, contrariul, vizitând ţara pe 6 şi 7 octombrie. În timpul acestor două zile, el răspunde ultimatumurilor populare (,,Gorby, ajută-ne!”), încurajând partizanii reformei şi admonestându-i pe conservatori (,,cel care reacţionează târziu este pedepsit de viaţă” le spune el). În acest moment Gorbaciov nu pare să fie neliniştit de revendicările societăţii civile, sperând, fără îndoială, că sosirea unei noi echipe conducătoare - care ar şti să se sprijine pe un partid atât de ,,solid” ca P.C. german – ar permite avansarea faimosului său proiect ,,Casa comună europeană”. Ameliorarea reglementării trecerilor între cele două Germanii, cât şi o creştere a nivelului de trai al populaţiei s-ar fi înscris perfect în politica de intensificare a relaţiilor Est - Vest, în special R.F.G. - U.R.S.S., în care se implică activ Mihail Gorbaciov şi cancelarul Helmuth Kohl. Principalul conducător în funcţie Erich Honecker este în dezacord complet cu această politică, ca de altfel şi cu principiile perestroikăi; dar situaţia economică a statului nefiind bună, marja de manevră este dintre cele mai înguste. Este suficient ca Gorbaciov să-şi exprime rezerva pentru ca, la 18 octombrie, Biroul Politic să se desolidarizeze de secretarul general şi să-l înlocuiască cu Egon Krenz. Dar acesta, succesor desemnat de Honecker, nu este omul situaţiei, cu atât mai mult cu cât conflictul se amplifică foarte repede. În curând, cu sutele de mii (500.000 în Berlinul de Est, la 4 noiembrie; 300.000 pe 6 noiembrie la Leipzig), populaţia cere schimbări rapide. Datorită demisiei în bloc, Biroul Politic este profund reînnoit, în timp ce reformatorul Hans Modrow devine şeful guvernului.

În acest stadiu al crizei - şi în deznodământul său - rolul unui om se dovedeşte a fi decisiv. Este vorba de cancelarul vest-german Helmuth Kohl, care, cel puţin de la începutul anului 1989, merge pe mâna lui Gorbaciov, convins – ca toţi concetăţenii săi, care, în iunie, aveau să facă liderului sovietic o primire triumfală - că îmbunătăţirea raporturilor Est - Vest nu putea avea decât o influenţă foarte favorabilă raporturilor inter-germane. Cancelarul mizează atunci, se pare, deopotrivă pe ,,dinamica inerentă noilor raporturi sovieto-germane şi pe ceea ce se petrecea în Polonia şi Ungaria” (J. Levesque), cât şi pe nevoile economice ale Uniunii Sovietice şi Republicii Democrate Germane, pentru a încerca determinarea evoluţiei poziţiei sovietice în privinţa chestiunii germane. În iunie 1989, el îi promite lui Gorbaciov să-l ajute economic în caz de urgenţă (din octombrie 1988, R.F.G. acceptase acordarea unui credit de        3 miliarde de mărci pentru U.R.S.S.); iar la sfârşitul lui octombrie-începutul lui noiembrie, solicitat de echipa lui Krenz - aflată la strâmtoare - el se arată favorabil acordării unor credite de urgenţă. În contrapartidă, Helmuth Kohl putea spera cel puţin la o oarecare liberalizare a circulaţiei persoanelor între cele două Germanii.

În contextul acestor presiuni - populară directă şi intensă; indirectă dar reală din partea R.F.G. - au fost luate, de către P.C. est-german, extraordinarele decizii din 9 noiembrie privind spargerea Zidului, renunţarea la rolul conducător şi acceptarea alegerilor libere. Bucurie imensă pentru popoarele germane; surpriză la Moscova; nelinişte în Vest şi în Statele Unite - astfel pot fi prezentate pe scurt sentimentele care animă lumea sfârşitului de an 1989.

În zilele şi săptămânile care au urmat, iniţiativele esenţiale nu vin nici de la Moscova, nici de la Washington, şi cu atât mai puţin de la noul guvern de coaliţie al lui Hans Modrow. Ele vin, încă o dată, din partea străzii şi de la Bonn. Zeci de mii de manifestanţi din Leipzig sau din Berlin nu mai scandează: ,,Noi suntem poporul!”, ci: ,,Suntem un (singur) popor!”. Procesul unificator este într-adevăr în derulare şi nimic nu-l poate opri - nici reticenţele lui Gorbaciov; nici rezervele statelor din C.E.E. Cu atât mai mult cu cât Helmuth Kohl propune, pe neaşteptate, la 28 noiembrie, un plan în zece puncte având ca obiectiv reunificarea: o nouă cotitură decisivă. ,,A fost - notează J. Levesque - sfârşitul fazei cuceritoare a politicii internaţionaliste a lui Mihail Gorbaciov. Decepţiile se acumulaseră mai repede decât bucuriile. Epuizarea Republicii Democrate Germane, care se dovedise a fi cheia de boltă a întregului sistem est-european, a dat un impuls formidabil accelerării evenimentelor în toată regiunea. Echilibrele politice fragile atinse în Polonia şi Ungaria au fost rupte, şi întreaga Europă de Est se va prăvăli până la urmă peste ruinele acestui Zid al Berlinului”.

Aceste evenimente considerabile la care cehoslovacii au fost spectatori şi chiar martori - prin intermediul refugiaţilor est-germani care se precipitau spre Vest -, au jucat un rol determinant în ultimul act al ,,Revoluţiei de catifea”.

Conducerea P.C. cehoslovac a simţit pericolul încă de la anunţarea căderii lui Honecker. Cu atât mai mult cu cât Gorbaciov - care până atunci refuzase să întărească şi să legitimeze poziţia reformatorilor denunţând intervenţia sovietică din 1968 -, la 7 noiembrie, adusese la cunoştinţa ambasadorului Cehoslovaciei dorinţa sa privind o schimbare la Praga.

În sânul societăţii civile, impactul evenimentelor est-germane a fost la fel de mare. Ele au provocat în rândul studenţilor o tresărire comparabilă cu cea resimţită în urmă cu 33 de ani de tineretul şi intelectualitatea din Ungaria la vestea acelui Octombrie polonez. La 17 noiembrie, 30-50.000 dintre ei au decis comemorarea la Praga a manifestaţiei din 1939 împotriva ocupanţilor. Incredibila brutalitate cu care au fost dispersaţi de forţele de poliţie şi zvonul morţii unui tânăr manifestant au provocat - după cum doreau, fără îndoială, cei care au răspândit vestea - indignarea întregii populaţii. A doua zi, 200.000 de praghezi erau în stradă; universităţi şi teatre erau în grevă. Peste încă o zi, la 19 noiembrie, Václav Havel a regrupat douăsprezece mişcări independente sub numele de Forumul civic şi a propus autorităţilor o masă rotundă privind ,,situaţia critică a ţării”. Încă din 21 noiembrie s-au realizat contacte cu primul ministru Ladislav Adamec. Începând cu 24 noiembrie – zi în care Biroul politic al P.C. a demisionat în bloc şi când, în timpul unei imense manifestaţii, Václav Havel şi Alexander Dubček au apărut împreună -, Forumul civic a preluat iniţiativa. Având ca armă principală ameninţarea cu greva generală (efectivă pe 27 noiembrie), el l-a influenţat în mod decisiv pe Ladislav Adamec - afectat de lipsa unei susţineri clare şi ferme; se formează un nou guvern cu majoritate necomunistă, iar la 29 decembrie Václav Havel îl înlocuieşte pe Gustáv Husák la preşedinţia Republicii. Datorită hotărârii şi efortului de unificare a opoziţiei, rezultatul final al ,,revoluţiei de catifea” nu a fost, ca în Bulgaria şi România, o simplă schimbare de echipă, ci o schimbare de sistem politic.

Destituirea lui T. Jivkov - în fruntea P.C. bulgar din 1954 - se explică prin îmbinarea unor factori deja bine identificaţi.

Jivkov a fost în primul rând victima greşelilor propriei sale politici. Împrumuturile masive pe care le solicitase şi care duseseră la o datorie externă de 10 miliarde de dolari nu au împiedicat scăderea foarte semnificativă a nivelului de trai. Pe de altă parte, intensificarea campaniei sale de ,,bulgarizare din vara anului 1989 a fost condamnată în Occident, care a denunţat o încălcare marcantă a Drepturilor omului. În această pasă delicată, Jivkov nu a găsit sprijin nici la Moscova - unde Mihail Gorbaciov nu-i acorda încredere -, nici în rândul populaţiei sensibile la schimbările în curs în U.R.S.S. şi în Europa; şi nici în sânul Partidului, unde se pregătea un complot împotriva lui, cel puţin din primăvara lui 1989. Acesta era condus de Petăr Mladenov, ministrul afacerilor externe, Andrei Lukanov, viceprim-ministru şi D. Djurov, ministrul apărării. Aşteptând în zadar un semn din partea lui Mihail Gorbaciov, conjuraţii au trecut la acţiune pe 23 octombrie, când P. Mladenov adresează Comitetului central o scrisoare virulentă împotriva lui Jivkov. Secretarul general încearcă să pareze, dar, definitiv convins că este ,,părăsit” de Mihail Gorbaciov - care refuză să-l primească, la Moscova, la începutul lui noiembrie -, este nevoit să accepte, la 10 noiembrie, înlocuirea sa în fruntea Partidului şi Statului cu Petăr Mladenov, care se orientează imediat spre o politică de ,,restructurare” de tip gorbaciovist, deci fără repunerea în discuţie a socialismului.

Intervine atunci o societate civilă pe care o mână de intelectuali încerca - de câteva luni - să o trezească prin diferite acţiuni (formarea unui club pro-glasnost şi perestroika, mitinguri ecologiste…). Servind frecvent drept catalizatori, studenţii organizează - începând din                18 noiembrie - o serie de manifestări susţinute de aproape 100.000 de persoane, la Sofia, la      10 decembrie, pentru solicitarea aprofundării reformelor. Ţinând cont de unele dintre aceste dorinţe, Partidul propune renunţarea la rolul său de conducător, adoptarea multipartitismului şi o economie de piaţă. Datorită acestor concesii şi în ciuda reticenţelor opiniei publice faţă de repunerea în drepturi a membrilor minorităţii turce, ,,Partidul Socialist Bulgar” (noul nume al P.C.) obţine majoritatea absolută (47 % din voturi) la alegerile legislative din iunie 1990. Totuşi, deşi la început slabă, fără experienţă şi foarte fragmentată (16 organizaţii), opoziţia a progresat mereu, demonstrându-şi până la urmă forţa prin determinarea lui P. Mladenov de a-şi da demisia la 6 iulie 1990. O lună mai târziu, filosoful Jeliu Jelev, liderul Uniunii Forţelor Democratice era ales în locul lui ca şef al statului[4].

La data de 18 ianuarie 1989, la Praga are loc o manifestaţie de comemorare a 20 de ani de la autoincendierea lui Jan Palack. Manifestanţii sunt atacaţi de miliţie şi securitate, printre cei arestaţi aflându-se şi dramaturgul disident Václav Havél. La 21 februarie un tribunal din Praga îl condamnă pe dramaturg la 9 luni de închisoare pentru incitare la acţiuni ilegale şi ,,obstrucţionarea forţelor de ordine”. În luna mai a aceluiaşi an, în urma protestelor interne şi externe (inclusiv preşedintele Franţei, François Mitterrand), disidentul ceh este eliberat. La sfârşitul lunii iunie este făcută publică o petiţie iniţiată de liderii Chartei '77, care este semnată de 1.800 de persoane, mai ales artişti, scriitori şi universitari, şi prin care se cere: eliberarea deţinuţilor politici, încetarea persecutării disidenţilor, libertatea de asociere şi de expresie, sindicate independente, abolirea cenzurii şi deschiderea unor dezbateri publice cu privire la anii '50, Primăvara de la Praga şi epoca ,,normalizării”. La 4 august cardinalul Tomásek propune să medieze dialogul între putere şi opoziţie în această ţară, la 21 august – în faţa pericolului izbucnirii unor manifestaţii cu ocazia aniversării Primăverii de la Praga, Securitatea din Cehoslovacia arestează mai mulţi disidenţi, iar populaţia este avertizată asupra pericolului unor provocări antistatale. Manifestaţia organizată în Piaţa Venceslav din Praga este împrăştiată de forţele de ordine fiind arestate 376 de persoane, inclusiv cetăţeni polonezi şi ungari. La ambasada R.F.G. din Praga se adună în 30 august mii de cetăţeni est-germani care solicită azil politic. La fel ca în Ungaria aceştia sunt transportaţi cu trenuri şi autobuze speciale la frontiera cehoslovaco – vest - germană.

La data de 25 octombrie Václav Havel este spitalizat de către Securitatea cehoslovacă, în cadrul unei acţiuni mai largi de control a activităţilor disidente, având în vedere pericolul izbucnirii unor manifestări ostile regimului cu ocazia aniversării a 71 de ani de la crearea Cehoslovaciei (28 octombrie). Astfel că la această dată 10.000 de persoane manifestează în Piaţa Venceslav din Praga, cerând demisia lui Milos Jakes, primul secretar al Partidului Comunist Cehoslovac. La 14 noiembrie are loc deschiderea graniţelor cu Ungaria şi R.D.G., fapt care conduce, în Cehoslovacia, la o măsură similară, premierul Adamec anunţă ridicarea restricţiei pentru cetăţenii cehoslovaci de a călători în Vest, precum şi accelerarea procedurii de eliberare a paşapoartelor. Pe 17 noiembrie, la Praga este organizată o manifestaţie studenţească aprobată de autorităţi şi la care participă mii de cetăţeni. Demonstranţii sunt atacaţi brutal de forţele de miliţie şi de securitate, indignarea cetăţenilor se transformă într-o uriaşă demonstraţie devenită ulterior lovitură de stat şi reprezentând începutul ,,revoluţiei de catifea”. Ca urmare, are loc la    25 noiembrie o demisie în bloc a conducerii comuniste din Cehoslovacia, iar la 29 noiembrie Adunarea Federală denunţă prevederea constituţională privind rolul conducător al partidului comunist. Fapt ceea ce determină ca, la Praga, să se formeze – la 10 decembrie 1989 - un guvern cu o majoritate necomunistă. La 28 decembrie este ales – ca preşedinte al parlamentului - Alexander Dubček, iar la 29 decembrie Vaclav Havel este ales de către parlament în funcţia de preşedinte al Cehoslovaciei[5].

Scrisoarea celor 6 veterani către Nicolae Ceauşescu, preşedintele Partidului Comunist Român :

,, Preşedinte Nicolae Ceauşescu,

Într-o vreme în care însăşi ideea de socialism pentru care am luptat este discreditată de politica dvs. şi când ţara noastră este izolată în Europa, am decis să ne ridicăm glasul. Suntem perfect conştienţi că făcând acest lucru ne riscăm libertatea şi chiar viaţa, dar ne simţim datori să vă adresăm un apel de a schimba cursul actual înainte de a fi prea târziu.

1.Comunitatea internaţională vă reproşează nerespectarea Actului final de la Helsinki pe care l-aţi semnat chiar dvs. Cetăţenii români vă reproşează nerespectarea Constituţiei pe care     v-aţi depus jurământul. Iată care sunt faptele:

A. Întregul plan de sistematizare a satelor şi mutarea forţată a ţăranilor în blocuri de apartamente cu 3 etaje contravin articolului 36 al Constituţiei, care protejează dreptul la o locuinţă proprietate personală împreună cu anexele şi terenul pe care se află.                                                                                                                                                              

B. Decretul care interzice cetăţenilor români să aibă contacte cu străinii nu a fost niciodată adoptat de forul legislativ şi nu a fost niciodată publicat, lipsindu-l astfel de putere legală. Şi totuşi cetăţenii noştri sunt ameninţaţi de a fi concediaţi, hărţuiţi, arestaţi şi condamnaţi pe această bază

C. Centrul civic, cea mai mare investiţie din România, în valoare de miliarde de lei nu are un buget cunoscut de public şi construcţia lui are loc prin încălcarea tuturor legilor existente care reglementează construcţiile şi finanţarea lor. Costul acestei clădiri uriaşe s-a triplat din cauza schimbărilor pe care dvs. le ordonaţi în fiecare lună în interiorul şi exteriorul ei.

D. Securitatea, pe care am creat-o pentru a apăra ordinea socialistă contra claselor exploatatoare, este îndreptată acum împotriva muncitorilor care-şi cer drepturile, împotriva unor vechi membri ai partidului şi a unor intelectuali cinstiţi care-şi exercită dreptul de a petiţiona (art. 34) şi libertatea cuvântului (art. 28), garantate de Constituţie.

E. Fabrici şi instituţii primesc ordinul de a-i forţa pe salariaţii lor să muncească duminicile, contrar articolului 19 al Constituţiei şi Codului Muncii.

F. Corespondenţa este sistematic violată şi convorbirile noastre telefonice sunt întrerupte, contrar articolului 34 care le garantează secretul.

Pe scurt, Constituţia este virtual suspendată şi nu există nici un sistem legal în vigoare. Trebuie să recunoaşteţi, d - le Preşedinte, că o societate nu poate funcţiona dacă autorităţile, începând chiar de sus, arată dispreţ faţă de lege.

2. Planificarea nu mai dă rezultate în economia românească. Şedinţele Comitetului Politic Executiv privesc toate spre trecut, chemându-i pe muncitori să recupereze neîndeplinirile de plan de anul trecut, din trimestrul trecut sau din luna trecută. Un număr crescând de fabrici duc lipsă de materii prime, energie sau pieţe de desfacere.

3. Politica agrară este şi ea în dezordine. Măsuri administrative severe sunt luate contra ţăranilor care, potrivit propriilor dv. date, furnizează 56 % din legume, 60 % din lapte şi 44 % din carne, deşi deţin numai 12 % din terenul arabil. Desigur însă, predominantă acum în sate este teama de a fi ,,sistematizat, şapte sau opt mii de sate fiind ameninţate de a fi demolate. Pe deasupra tuturor obiecţiilor economice, culturale şi umanitare pe care le ridică lumea civilizată faţă de acest program, se impune o întrebare legitimă: de ce să urbanizaţi satele dacă nu puteţi asigura condiţii decente de viaţă urbană nici în oraşe, anume încălzire, lumină, transport, ca să nu mai vorbim de alimente? Un guvern care vreme de cinci ierni la rând nu este în stare să rezolve asemenea probleme vitale ale populaţiei se dovedeşte incompetent şi incapabil să guverneze. De aceea nu vă adresăm nici o cerere în această privinţă.

4.Simplul fapt că germanii, ungurii şi evreii emigrează în masă arată că trebuie să se renunţe la politica de asimilare forţată.

5. În sfârşit, suntem profund îngrijoraţi de deteriorarea rapidă a poziţiei şi prestigiului internaţional ale României. După cum ştiţi, această situaţie este dovedită concret de decizia unui număr considerabil de state de a-şi închide ambasadele la Bucureşti. Cel mai alarmant este faptul că ambasadele unor asemenea state europene ca Danemarca şi Portugalia s-au şi închis. Şi altele ar putea urma. Izolarea noastră crescândă nu afectează însă doar relaţiile diplomatice. Am pierdut clauza naţiunii celei mai favorizate, acordată de Statele Unite, şi ca rezultat anumite fabrici textile nu mai au comenzi. Piaţa Comună nu doreşte să-şi extindă acordul comercial cu România, ceea ce va afecta negativ alte sectoare ale economiei noastre. Aţi susţinut întotdeauna că întâlnirile la cel mai înalt nivel sunt hotărâtoare pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre state. Dar cum veţi îmbunătăţi relaţiile externe ale României atâta vreme cât toţi conducătorii ţărilor ne-comuniste din Europa refuză să se întâlnească cu dv.?

România este şi rămâne o ţară europeană şi, ca atare, trebuie să avanseze în cadrul procesului Helsinki şi să nu se întoarcă împotriva lui. Aţi început să schimbaţi geografia zonelor rurale, dar nu puteţi să mutaţi România în Africa.

Pentru oprirea proceselor negative, atât interne cât şi internaţionale, care s-au abătut asupra ţării noastre, facem apel la dvs. să luaţi, ca prim pas, următoarele măsuri:

                1.Să declaraţi în mod categoric şi în termeni neechivoci că aţi renunţat la planul sistematizării satelor.

2.Să restabiliţi garanţiile constituţionale privitoare la drepturile cetăţenilor. În felul acesta veţi putea respecta hotărârile Conferinţei de la Viena referitoare la drepturile omului.

3.Să puneţi capăt exportului de alimente, care ameninţă însăşi existenţa biologică a naţiunii noastre.

Îndată ce aceste măsuri vor fi luate, suntem gata să participăm, într-un spirit constructiv, la un dialog cu guvernul asupra căilor şi mijloacelor de depăşire a actualului impas.

Semnează :

Gheorghe Apostol, fost membru al Biroului Politic şi fost preşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor.

Alexandru Bârlădeanu, fost membru al Biroului Politic şi fost preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării.

Corneliu Mănescu, fost ministru de Externe şi fost preşedinte al sesiunii Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Constantin Pârvulescu, membru fondator al Partidului Comunist Român.

Grigore Răceanu, veteran al Partidului Comunist Român.
Silviu Brucan, fost redactor-şef ad-interim al Scânteii.

Anul 1989 nu a început sub auspicii bune pentru regimul din România. Încă din ianuarie, şeful biroului SUA din Ministerul Afacerilor Externe era arestat pentru activităţi ostile, la fel ca trei ziarişti notorii. Izolarea regimului devenea din ce în ce mai evidentă, atât în interior, cât şi peste hotare. O scrisoare de protest împotriva acestei degradări îi era trimisă lui N. Ceauşescu la Comitetul Central al PCR pe data de 10 martie. O versiune în engleză îi era înmânată lui William Pfaff, un ziarist american aflat la Bucureşti, de către unul dintre semnatari, chiar în aceeaşi zi.

Printre cei şase semnatari ai scrisorii se găsesc doi foşti secretari generali ai partidului, trei foşti membri ai Biroului Politic, fostul ministru de Externe etc. Textul îl acuză pe actualul lider, aflat la putere de 24 de ani, de a conduce fără nici o urmă de respect faţă de Constituţie şi de a fi împins ţara într-un dezastru.

Scrisoarea a fost difuzată de programele în limba română ale posturilor de radio BBC, Europa Liberă şi Vocea Americii, care au o largă audienţă, provocând o enormă senzaţie în ţară. Pentru prima dată de la venirea PCR (Partidul Comunist Român) la putere, un grup cu o existenţă publică, alcătuit din persoane dintre cele mai proeminente, se forma chiar în interiorul acestei organizaţii. Datorită conţinutului său şi importanţei politice a autorilor, această scrisoare de dezavuare reprezintă un pas decisiv al protestelor cu obiective limitate în favoarea unei forme structurate de opoziţie politică. Ea netezeşte drumul spre posibila constituire a unei opoziţii cu anumite şanse de a accede la putere.

                Este devreme pentru a trage concluzii definitive privind impactul istoric al acestei acţiuni, dar se poate schiţa un inventar al rezultatelor ei imediate. O astfel de imagine ar include mai multe niveluri: consecinţe interne şi internaţionale, sprijin ori respingere, reacţii ale reprezentanţilor puterii. Din păcate, materia primă a acestei imagini este constituită din informaţii evident incomplete si incontrolabile. Ţinând cont de rezervele care se impun, evoluţiile din ultimele două luni pot conduce la următoarele estimări:

                1. Consecinţele scrisorii au fost mai puternice pe plan internaţional decât pe plan naţional.

                2. Ea a fost primită favorabil de marea majoritate a guvernelor occidentale.

                3. Ea a adâncit considerabil izolarea României atât la vest cât şi la est.

                4. Atât în mod direct, dar mai cu seamă indirect, ea a stimulat o activitate critică în cercuri din afara PCR.

                5. Ea nu pare să fi solicitat sprijin din partea altor membri ai partidului

6. Această autolimitare dă în mod teoretic intelighenţiei posibilitatea de a asuma un rol decisiv în evoluţiile viitoare. Apare posibilitatea ca centrul politic al opoziţiei contra regimului Ceauşescu să se deplaseze din interiorul în exteriorul PCR.

7. Scrisoarea i-a pus pe oamenii puterii în defensivă, silindu-i să reacţioneze în loc de a acţiona.

8. Comportarea în aceste circumstanţe a oamenilor puterii este caracterizată printr-o anume dibăcie, multă incoerenţă şi o imaginaţie cu totul deficitară. Tentată să procedeze concomitent la mai multe represiuni şi la mai multe concesii, şi totodată silită să-şi revizuiască unele dintre tehnicile obişnuite, puterea a suferit perturbări în însăşi funcţionarea structurilor ei.

Reacţii interne: sprijin indirect. Din clipa relevării ei publice, scrisoarea a devenit în mod spontan punctul de referinţă al oricărei activităţi cu implicaţii critice. Ea este raportată ca atare atât la fapte care au precedat, cât şi la unele care i-au urmat. Printre acestea se pot menţiona:

1. Tentativa a trei ziarişti proeminenţi, Anton Uncu şi Petre Mihai Băcanu de la popularul cotidian România Liberă şi Mihai Creangă de la România Pitorească, asistaţi de tipograful Alexandru Chivoiu, de a tipări şi distribui un manifest anti - Ceauşescu. Arestaţi spre sfârşitul lunii ianuarie 1989, acuzaţii urmau să fie judecaţi la sfârşitul lui martie, pentru “propagandă împotriva societăţii socialiste”. Manifestul urma să fie distribuit în 26 ianuarie, ziua de naştere a lui Ceauşescu, pe care puterea încerca să o transforme în sărbătoare naţională. Arestarea ziariştilor în ianuarie nu a devenit publică decât în martie, după apariţia scrisorii celor şase veterani, fiind însă uitată imediat după aceea de mediile oficiale româneşti.

2. La Iaşi, în Moldova, scriitorii Dan Petrescu şi Liviu Canciopol au făcut declaraţii publice incendiare. Urmare a interviului publicat la Paris, cel dintâi a fost arestat pentru ca apoi, mulţumită presiunilor internaţionale, să fie pus în condiţii de libertate supravegheată.

3. În iulie 1988 poetul Dan Deşliu îi trimisese lui Ceauşescu o scrisoare prin care protesta împotriva planului de distrugere a peste jumătate din satele ţării; nu mult după aceea, la Bucureşti, scriitorul Aurel Dragoş Munteanu demisiona din PCR sub motivul că nu poate renunţa la libertatea sa de a gândi şi că nu vrea să fie asociat sub nici o formă cu demolarea satelor.

Apariţia scrisorii este urmată şi de alte episoade, cum ar fi:

1. La 17 martie, ziarul parizian Libération publica interviul luat la Bucureşti poetului Mircea Dinescu. Sub aspect politic poetul mergea mai departe decât veteranii comunişti, cerând deschis alinierea României la perestroika şi glasnost şi apreciindu-l pozitiv pe Gorbaciov. Printre altele, Dinescu a profitat de ocazie pentru a dejuca încercarea autorităţilor de a paraliza Uniunea Scriitorilor; el a atacat elucubraţiile oficiale despre aşa-numitul ,,om nou” poreclindu-l ,,homo ceauşescus” şi a comparat ţara cu o insulă împresurată din toate părţile de apele tulburi ale reformismului politic, ai cărei locuitori visează să guste din miraculoasele licori numite glasnost şi perestroika. El descria Bucureştiul ca fiind pe cale să devină primul oraş secularizat al Europei (aluzie la distrugerea bisericilor), unde poliţiştii sunt mult mai numeroşi decât porumbeii, invadat de ,,pagode staliniste”. Totodată, el invocă marea decepţie a proprietăţii iluzorii pe care legea o conferă clasei muncitoare.

2. Către sfârşitul lui martie, şapte prestigioşi scriitori îi adresau preşedintelui Uniunii Scriitorilor o scrisoare de protest împotriva măsurilor abuzive la care erau supuşi colegii lor Dan Deşliu şi Mircea Dinescu. Semnatarii acestei scrisori erau: Geo Bogza, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Octavian Paler şi Mihai Şora. Politic vorbind, acest grup este cu totul eterogen. Numai trei dintre componenţii lui sunt membri ai PCR; unul dintre ei, Octavian Paler, a fost membru al Comitetului Central, preşedinte al Uniunii ziariştilor şi redactor-şef al celui mai popular cotidian, România liberă. Alţi doi fuseseră închişi în anii `50 şi reabilitaţi de regimul Ceauşescu. Această componenţă sugerează că solidaritatea profesională era mai importantă decât apartenenţa formală la partid. În acelaşi timp, solidaritatea cu Dinescu nu se poate disocia de solidaritatea cu critica virulentă adresată de el regimului.

3. La 29 aprilie, The Spectator din Londra publica o nouă scrisoare trimisă lui Ceauşescu de Doina Cornea, profesor la Universitatea din Cluj, Transilvania, unul dintre fruntaşii disidenţei din România. ,,Liberaţi-i pe ziarişti şi pe tipografi a căror singură vină este aceea de a nu mai fi putut continua să trăiască în minciună”, scria ea în acel text. ,,Încetaţi persecutarea proeminenţilor conducători comunişti care pe bună dreptate vă acuză a fi ruinat economia şi convieţuirea socială … ca şi pentru încăpăţânarea cu care menţineţi un anacronic socialism represiv”. Post-scriptumul scrisorii menţiona: ,,Următoarele persoane au fost de acord să se asocieze acestui protest: George Vasilescu (jurist, Cluj), Bogdan Şerban (Zărneşti), Monica Şerban (Zărneşti), Marin Brâncoveanu (satul Poiana), Mihai Terja (Zărneşti)”. Acest adaos de semnături are o importantă semnificaţie, ţinând seama de condiţiile specifice din România.

Reacţiile puterii: represalii. Cu cât mai flagrantă apare ilegitimitatea regimului, cu atât mai crucială devenea activitatea poliţiei (Securitatea). Din acest punct de vedere scrisoarea celor şase veterani, ca şi unele acţiuni interferente, au creat o situaţie specială de criză: pe măsură ce creştea rolul social al poliţiei, slăbeau performanţele ei. Ani de-a rândul, ea a fost în stare să reducă protestele diverselor personalităţi notorii la dimensiunea unor acţiuni individuale şi deci izolate. Această eficacitate a capotat în primele luni ale lui 1989. În trei rânduri, pe parcursul acestei scurte perioade, poliţia nu a izbutit să prevină transformarea unor acţiuni individuale în acţiuni de grup. Este vorba de grupul ziariştilor, anterior ,,Scrisorii celor şase”, scrisoarea celor şapte scriitori şi ultima scrisoare a Doinei Cornea[6].

La data de 14 martie 1989 Procuratura generală anunţă descoperirea unei ,,grave acţiuni de trădare a intereselor ţării şi ale poporului român, săvârşită de Răceanu Mircea, fost lucrător în diplomaţie, care s-a pus în slujba serviciului de spionaj al unei puteri străine”. În ziua de 4 aprilie a aceluiaşi an, în semn de protest pentru violarea drepturilor omului în România, R. F. Germania îşi recheamă ambasadorul de la Bucureşti. La 12 aprilie 1989, în deschiderea lucrărilor plenarei Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu declară: ,,Doresc să informez plenara, întregul  partid şi întregul nostru popor, că la sfârşitul lunii martie România a plătit complet datoria externă”. Şase zile mai târziu, la 18 aprilie 1989, Marea Adunare Naţională adoptă Legea privind interzicerea creditelor din străinătate. La 24 aprilie 1989, Comunitatea Europeană suspendă convorbirile cu România.

În luna aprilie 1989 Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu, Silviu Brucan şi Gheorghe Apostol adresează lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare în care iau poziţie împotriva: nerespectării Acordului final de la Helsinki, interzicerii contactelor cu străinii, construirii Centrului Civic, atotputerniciei Securităţii, muncii în zilele de sărbătoare, degringoladei planificării haosului din agricultură ş.a., cerând: renunţarea la planul de sistematizare a satelor; restabilirea garanţiilor constituţionale privind drepturile omului; încetarea exporturilor de alimente. La 16 iunie 1989 C.P. Ex. al C.C. al P.C.R. hotărăşte reducerea personalului aparatului de stat, de partid şi al organizaţiilor de masă.

În perioada 6-8 octombrie 1989 Nicolae Ceauşescu participă la festivităţile de la Berlin  consacrate împlinirii a 40 de ani de la înfiinţarea R.D. Germane (dată la care începe degringolada regimului comunist din această ţară).

În intervalul 20-24 noiembrie 1989 se desfăşoară la Bucureşti lucrările Congresului al XIV-lea. al P.C.R.; congresul realege pe N. Ceauşescu secretar general al P.C.R., continuând cu intensitate cultul personalităţii acestuia şi al soţiei lui.

În ziua de 4 decembrie 1989 are loc, la Moscova, întâlnirea dintre N. Ceauşescu şi M. Gorbaciov, cu prilejul participării şefului statului român la întâlnirea la nivel înalt a conducătorilor statelor participante la Tratatul de la Varşovia; cu acest prilej are loc un schimb dur de replici între cei doi, încheiat cu o ameninţare din partea lui Gorbaciov.

La 11 decembrie 1989, C.P. Ex. al C.C. al P.C.R. aprobă trecerea unităţilor de grăniceri în subordinea Ministerului de Interne. Trei zile mai târziu, la 14 decembrie 1989, un grup de oponenţi ai regimului dictatorial au încercat să organizeze o acţiune restrânsă la Iaşi, prin adunarea în Piaţa Unirii a unor intelectuali, studenţi şi muncitori, sub egida Frontului Popular Român; mitingul a fost preîntâmpinat de autorităţi. În ziua de 16 decembrie 1989 izbucnesc manifestaţiile antidictatoriale şi anticomuniste de la Timişoara, însă, pentru a evita aflarea adevărului despre evenimentele de la Timişoara de către presa străină şi diplomaţii acreditaţi la Bucureşti, în perioada 18-20 decembrie 1989 preşedintele României, Nicolae Ceauşescu, efectuează o vizită oficială de prietenie în Republica Islamică Iran. La înapoierea din vizită     (20 decembrie 1989), Nicolae Ceauşescu se adresează populaţiei prin intermediul televiziunii în legătură cu evenimentele de la Timişoara, declarând că acestea sunt opera unor huligani[7].

În cadrul aceleiaşi cuvântări televizate, Ceauşescu a pus tulburările din Timişoara pe seama agenturilor străine, iar a doua zi a organizat un miting la Bucureşti, în faţa sediului Comitetului Central, crezând că va putea reedita performanţa din 21 august 1968. Ceauşescu nu citise, desigur, lucrarea lui Marx (,,18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte”), care, întregind o observaţie a lui Hegel despre repetarea evenimentelor, preciza că, prima dată, ele au o solemnitate tragică, iar a doua oară iau aspect de farsă. Mulţimea din Piaţa Palatului a intrat în panică din motive neelucidate, astfel că N. Ceauşescu însuşi, descumpănit, a trebuit să-şi întrerupă discursul. El denunţase din nou uneltirile forţelor ostile României şi, în final, promisese derizorii sporuri de venituri. Mitingul, încheiat într-o stare de confuzie, a dezvăluit tuturor că    N. Ceauşescu scăpase situaţia de sub control[8] .

La data de 21 decembrie 1989 este emis decretul prezidenţial de instituire a stării de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş, dovedind faptul că situaţia a scăpat de sub control în partea de vest a ţării, iar autorităţile erau nevoite să adopte măsuri disperate. De altfel, şi mitingul din Capitală convocat de Nicolae Ceauşescu este întrerupt de grupurile de protestatari, care se regrupează în faţa Hotelului Intercontinental şi a ambasadei S.U.A. În cursul nopţii, se trage în demonstranţi şi se degajează terenul cu ajutorul blindatelor. În intervalul 21-22 decembrie 1989, dar şi în zilele următoare, au avut loc confruntări armate şi demonstraţii populare la Arad, Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca ş.a., soldate cu numeroase victime[9].

Răgazul obţinut de dictator a fost doar de câteva ore. A doua zi (22 decembrie 1989), mulţimea a blocat străzile din jurul Comitetului Central. Ceauşescu s-a aflat în faţa alternativei de a ordona o baie de sânge sau a ceda. Sinuciderea ministrului Apărării, generalul Vasile Milea, a sporit deruta dictatorului, care s-a lăsat convins de generalul Victor Atanasie Stănculescu (pe care hotărâse din după-amiaza zilei precedente să-l numească ministru al Apărării, chemându-l în acest scop de la Timişoara) să părăsească sediul CC cu un elicopter. Fuga cuplului prezidenţial a marcat sfârşitul regimului Ceauşescu[10].

La 22 decembrie 1989 se poate vorbi deja despre victoria revoluţiei la Bucureşti. Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt arestaţi. Se constituie Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care adresează un comunicat cuprinzând programul noilor autorităţi. Seara se trage asupra manifestanţilor din Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, fiind serios afectate de tiruri şi incendii Palatul Republicii şi Biblioteca Centrală Universitară.

Comunicatul către ţară al Consiliului F.S.N. declară: ,,Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul F.S.N.”. Programul  F.S.N., formulat în 10 puncte, prevede: sistem democratic pluralist de guvernământ; alegeri libere; separarea puterilor în stat; promovarea liberei iniţiative în economie; sprijinirea micii producţii ţărăneşti; democratizarea învăţământului şi culturii; respectarea drepturilor minorităţilor naţionale; integrarea în procesul de construire a unei Europe unite; respectul deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului la deplasare liberă. Din componenţa provizorie a Consiliului F.S.N. făceau parte: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Laszlo Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deşliu, generalul Ştefan Guşe, generalul Victor Stănculescu, Aurel-Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marţian, căpitanul Lupoiu Mihail, generalul Voinea, căpitanul de rangul I Dumitrescu Emil, Neacşa Vasile, Ciontu Cristina, Baciu Marian, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Negruţiu Paul, Manole Gheorghe, Vladimir Ionescu, Adrian Sârbu, Cârjan Constantin, Domokos Géza, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Bucurescu Valeriu, Ion Iliescu.

Conform surselor oficiale, în evenimentele din decembrie 1989 s-au înregistrat 1.104 decedaţi(din care înainte de 22 XII - 162, iar după 22 XII - 949), 3.352 răniţi(din care până la 22 XII - 1.107, iar după 22 XII - 2.245); din victimele semnalate după 22 XII - 260 decedaţi şi 545 răniţi aparţin M.Ap.N., iar 65 decedaţi şi 73 răniţi aparţin M.I.; de asemenea, acţiunile personalului M.Ap.N. au provocat 333 decese şi 648 răniţi, iar cele ale personalului M.I. -        63 decese şi 46 răniţi.

La 25 decembrie 1989 are loc, în incinta unei unităţi militare de lângă Târgovişte, procesul lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu în faţa Tribunalului Militar Extraordinar. Cei doi sunt învinuiţi de:

1.,,Genocid - peste 60.000 victime.

2. Subminarea puterii de stat prin organizarea de acţiuni armate împotriva poporului şi a puterii de stat.

3.Infracţiunea de distrugere a bunurilor obşteşti, prin distrugerea şi avarierea unor clădiri, explozii în oraşe etc.

4. Subminarea economiei naţionale.

5. Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuse la bănci străine”.

În baza acestor acuzaţii, cei 2 au fost condamnaţi la moarte şi confiscarea averii. Inculpaţii au refuzat să recunoască legitimitatea tribunalului şi să facă recurs. Sentinţa a fost executată imediat.

La 27 decembrie 1989 este publicată Legea adoptată de Consiliul F.S.N. prin care sunt abrogate: toate decretele prin care s-au acordat titluri şi ordine ale României lui Nicolae Ceauşescu şi Elenei Ceauşescu; Legea nr. 5 din 1969 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Apărării; Legea nr. 58 din 1976 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale; Hotărârea M.A.N. nr. 5 din 1984 privind aprobarea Programului de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei; Decretul nr. 770 din 1966 privind reglementarea întreruperii cursului sarcinii ş.a.[11].

Căderea comunismului în România, dezagregarea sistemului socialist - în realitate, sfera de hegemonie a URSS din Europa de Est - şi destrămarea Uniunii Sovietice au deschis naţiunii române drumul spre democraţie şi economia de piaţă, adică acele structuri politice şi economice validate de istorie ca fiind cele mai apte să asigure în principiu libertatea şi prosperitatea oamenilor. În sens hegelian, Francis Fukuyama a vorbit de ,,sfârşitul istoriei”, adică de atingerea unei organizări a societăţii umane care poate apărea, cel puţin astăzi, ca definitivă[12].

 
Eusebiu Narai
 

 


[1] John Barber, Istoria Europei moderne, Bucureşti, Ed. LIDER, 1993, pp. 540-541.

[2] Jean - François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Ed. Polirom, 1998, pp. 312-317.

[3] Nicolae Bocşan, Valeriu Leu, Cronologia Europei Centrale (1848-1989),Iaşi, Ed. Polirom, 2001, pp. 331-336.

[4] Jean - François Soulet, op. cit., pp. 317-321.
[5] Nicolae Bocşan, Valeriu Leu, op. cit., pp. 331-336.

[6] Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Iaşi, Ed. Polirom, 2002,pp. 287- 292.

[7] Marin Nedelea, Istoria României în date,Bucureşti, Ed. NICULESCU SRL, 1997, pp. 378, 381- 383.

[8] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 1999, p. 505.

[9] Marin Nedelea, op.cit., p. 383.
[10] Florin Constantiniu, op.cit., p. 506.
[11] Marin Nedelea, op. cit., pp. 383- 385.
[12] Florin Constantiniu, op. cit., pp. 508-509.
 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia