Revolutia morala..

 

Revoluţia morală din România nu s-a produs.Victima şi criminalul stau alături în mlaştină.

Radu Portocală, scriitor şi jurnalist, autorul cărţii „Autopsia unei lovituri de stat”, a ales exilul. Trăieşte în Franţa, este urmaşul ministrului liberal Radu Portocală (încarcerat la Penitenciarul din Sighet, temniţă din care n-a mai ieşit).

În Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara am găsit frazele sale captivante despre România lui Decembrie 1989, despre scenariile şi bizareriile ce ţin de contextul istoric al Europei de-atunci, despre „monştrii noştri deveniţi bătrâneii cumsecade care dau lecţii de democraţie la ei în sat”... (Doina Magheţi)  

La TVR, un ţăran din Maramureş saluta revoluţia cu pâine, sare şi o sticlă de ţuică...

„Practic, în timpul evenimentelor ce se derulau în România, printr-o întâmplare, fericită (să spunem) am avut ocazia să fiu invitat în decembrie 1989, de către postul de televiziune Antenne 2, care primea prin satelit o cantitate enormă de imagini din România, pe care nu le-nţelegea nimeni şi care trebuiau privite, interpretate, traduse şamd. Deci am fost rugat să vin în redacţie şi să stau în fiecare zi, de dimineaţă şi până seara, să văd ce se-ntâmplă. Şi foarte repede mi-am dat seama că anumite lucruri sunt artificiale în aceste transmisii. Mi-aduc aminte că declicul (ca să spun) a fost într-o seară, târziu, când la Televiziunea din Bucureşti a fost prezentat un ţăran din Maramureş, care venise să salute revoluţia, cu pâine şi sare, şi cu o sticlă de ţuică şi care ţinea un discurs, pe care, evident, îl învăţase pe dinafară, care, evident, fusese scris mai demult şi care avea un aer de intervenţie la Cântarea României… era un fel de punere în scenă absolut ridicolă. Şi-atunci mi-am dat seama că ceva nu e spontan, ceva nu e normal în ce se întâmplă. Deci am început să privesc cu alţi ochi tot ce venea de-acolo şi am văzut 12 ore de emisiune în fiecare zi, dacă nu chiar mai mult, şi această colaborare a culminat cu momentul aşa-zisului Proces al lui Ceauşescu pe care, fiind singur în studio, în seara aia, a trebuit să-l traduc. A fost prima oară în viaţa mea că am putut interpreta. Iată un moment greu pentru mine. Ei, toate astea s-au adunat, s-au suprapus şi, la un moment dat, mi-am spus: Trebuie scris ceva despre ceea ce s-a întâmplat acolo!.

Am fost martor, de pildă, la sosirea pe antenele televiziunii a faimoaselor imagini de la Timişoara, cu cadavrele de la Timişoara. Am încercat să împiedic să fie difuzate. N-am avut succes. A doua zi, s-au primit la redacţie telefoane foarte enervate din partea unor medici legişti: Cum aţi putut să transmiteţi aşa ceva? O asemenea imagine care, evident, nu corespunde cu explicaţia care se dădea. Deci mi-am spus că toate lucrurile astea trebuie scrise.”


„Cu 11 luni înainte, Moscova a înştiinţat câteva servicii occidentale despre iminenţa prăbuşirilor regimurilor din Est”

 „Factura de scenariu vine chiar dinainte de decembrie 1989, pentru că am reuşit, în aprilie 1990, să am o informaţie care venea de la un ofiţer al Serviciilor de informaţii franceze şi care mi-a spus că, din ianuarie 1989, Moscova a înştiinţat câteva servicii occidentale despre iminenţa prăbuşirilor regimurilor din Est. Deci elementul de scenariu apare din această înştiinţare cu 11 luni înainte... Mesajul era foarte limpede: Către sfârşitul anului, în Europa de Est se vor produce tulburări majore şi schimbări foarte importante; situaţia va fi sub control, nu trebuie să vă alarmaţi! Aici apare caracterul ridicol al intervenţiei lui Roland Dumas, care era ministru de externe şi care, în mod normal, ar fi trebuit să ştie lucrurile astea, şi care pe 22 sau 23 decembrie 1989 a făcut o declaraţie publică în care a cerut Armatei roşii să intre în România.

Al doilea element tulburător este faptul că toate regimurile din est, despre care ştim foarte bine cât erau de dure, ştim foarte bine cât de omniprezentă era securitatea cu sistemul de supraveghere... S-a putut, în spaţiul a două luni, să se petreacă, una după alta, revoluţii sau mişcări care au dus la prăbuşirea unor regimuri despre care toată lumea avea impresia că sunt eterne şi că nimic nu le poate zgudui. Deci ăsta este iarăşi un element de ciudăţenie. E greu de imaginat că cinci revoluţii pot să aibă loc în două luni, în ţări care, practic, nu aveau legături între ele. Populaţia românească nu avea legătură cu populaţia din Cehoslovacia, sau din Polonia, sau din Ungaria.

Şi pe urmă, sunt o serie întreagă de detalii care… De pildă, o întrebare pe care mi-am pus-o şi continui să mi-o pun, la care nu am nici un răspuns: Cum se face că toate aceste emisiuni de televiziune ne-au parvenit în Occident pe o cale foarte complicată? Televiziunea de la Bucureşti nu transmitea spre satelit. Transmitea prin relee terestre emisiuni care erau captate, în final, la Zagreb, iar Zagreb trimitea spre satelit imaginile pe care le primeam aici. Şi au fost, în cursul zilelor de sfârşit de decembrie 1989, momente care erau foarte interesante, prin faptul că, dacă - sigur că nu se putea controla tot ce se întâmpla - , dacă la un moment dat se înregistra un derapaj în declaraţia cuiva sau în discursul cuiva, emisiunea se întrerupea imediat şi avea mira nu de la Bucureşti, ci de la Zagreb. Ceea ce mă face să cred că la Zagreb cineva urmărea emisiunile şi, în momentul în care conţinutul nu mai convenea, întrerupea transmisia pentru câteva minute, pentru a o relua după aia. Deci sunt o serie întreagă de bizarerii care, puse una peste alta, ajung la ideea de scenariu…

Şi pe urmă, ultimul argument este foarte tulburător: am văzut în Franţa manifestaţii care au durat mai mult de o zi, am văzut Parisul ocupat de un milion de persoane, în 1984, când s-a manifestat pentru libertatea şcolilor religioase. Un milion de persoane pe străzile Parisului, şi vă asigur, destul de agresive. Rezultatul a fost nul. Nici măcar ministrul adjunct nu şi-a dat demisia. Deci cum putem să ne imaginăm că un personaj ca Ceauşescu, care a ţinut o ţară-ntreagă în mâini, timp de 24 de ani, poate să se prăbuşască din cauza unei manifestaţii de stradă care durează 24 de ore şi la care participă 300.000-400.000 de persoane? În fond, nimic din exterior nu a condus la prăbuşirea lui Ceauşescu. Impresia pe care-am avut-o, văzând tot ce s-a-ntâmplat, a fost că, pur şi simplu, la un moment dat, puterea i-a fost retrasă din interior. Şi ultima scenă, 22 decembrie, când înainte de dispariţia lui, apare o ultimă dată la balcon, şi încearcă să se adreseze mulţimii, dar nu are nici microfon, nici măcar o porta-voce…E o imagine foarte elocventă. El nu mai avea nimic în momentul ăla, nici un fel de suport, nici un fel de… atribut al puterii. Nici măcar de tehnică…un microfon în balcon…”

Interzicerea accesului la viaţa publică a personajelor cu mâinile murdare de sânge

„... Merg mai departe, nu numai securitatea de tip represiv nu a păţit nimic, nu numai cei care sunt pur şi simplu nişte criminali – un individ care a omorât cu mâna lui deţinuţi sau nedeţinuţi e un criminal care ar trebui judecat. Pentru crimă! Chiar în afara calităţii lui de securist.

...Mă întreb uneori ce se întâmplă cu personalul mărunt care se ocupa de soarta deţinuţilor? Ştiu, de pildă, în momentul în care s-a creat Canalul Dunărea-Marea Neagră, deţinuţii care erau în regim de, practic, exterminare aveau dreptul la pachet. Pentru că era preferabil ca familia să-i întreţină şi nu statul. Şi li se dădea voie să primească un pachet pe lună. În care se punea ce se găsea, ce se putea în România din vremea aia. Bineînţeles erau ţigări, brânză, era slănină şi era un amestec – îmi povestea mama mea, pe care o duceau cu toate nevestele de deţinuţi – era un amestec care era foarte nutritiv de miere cu nucă sau caş. Ei, în momentul în care pachetele erau duse la poarta închisorii, erau controlate de faţă cu deţinutul. Şi paznicii aveau nişte cuţite în formă de mic iatagan, cu care întâi tăiau slănina, să vadă dacă nu e ceva înăuntru, după aia tăiau brânza, după aia îl băgau în borcanul cu miere şi nucă şi după aia cu cuţitul ăsta plin de miere şi de slănină tăiau ţigările. Iar ţigările nu le tăiau de-a latul pachetului, ci în diagonală, adică jumătate din pachet trebuia aruncat. Am senzaţia că individul care se deda la o astfel de acţiune de câteva mii de ori pe lună nu poate fi altceva decât un individ monstruos. Şi mă întreb: unde sunt miile de monştri care au făcut lucrurile astea? Unde sunt miile de gardieni care, de câte ori un deţinut făcea ceva care nu le plăcea, îl băteau până când intra în comă sau murea? Ce s-a întâmplat cu ei? Sau au devenit între timp nişte bătrânei cumsecade care dau lecţii de democraţie la ei în sat?

                Ceea ce trebuia şi ceea ce bănuiesc că toată lumea a aşteptat în România, era o revoluţie morală. Nu-mi place cuvântul revoluţie, dar altul nu e... Nu neapărat o epurare, dar în primul rând aplicarea Punctului 8 de la Timişoara; pentru interzicerea accesului la viaţa publică a unor personaje care au mâinile murdare de sânge. În primul rând. Şi în al doilea rând – o curăţire morală. Care n-a avut loc. Or, e foarte grav că ne înfundăm din ce în ce mai rău într-un fel de mlaştină – sigur, e un loc comun - , dar în care criminalul stă alături de victimă.”

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Filmoteca, consemnare Doina Magheţi)
 
 
Ce ştiu eu despre Revoluţia din Decembrie 1989?

O grămadă de poveşti. Dacă m-ar pune cineva să-i descriu Revoluţia, să povestesc aşa cum un ceh, să zicem, ar descrie Praga - 1968, eu ce-aş face? Habar n-am ce e adevărat şi ce nu din ce ştiu. Cred că i-aş relata un adevărat roman.

Problema se pune în felul următor: aud multe despre Revoluţie, povestite cu atâta patos şi cu un aer de „Ah, cum de nu ştiai asta?” (sau mai bine, „Stai să vezi ce s-a întâmplat... prin ce-am trecut eu atunci, e incredibil dar chiar aşa a fost!”) încât n-am cum să nu le iau drept adevărate. Pe de altă parte, îmi cad în mână reviste, cărţi şi alte cele care de multe ori contrazic ceea ce aud. Şi aşa, eu ce să cred?

Bunul simţ îmi zice să cred autorităţile. Dar cum să-i cred pe istorici când de atâtea ori au o atitudine arogantă, atoateştiutoare şi - ceea ce e cel mai grav – sunt atât de obtuzi cu privire la unele lucruri? Pentru tinerii ca mine, istoricii îşi pierd toată credibilitatea când ignoră din start unele probleme, cum ar fi aceea a tăbliţelor de la Sinaia (subiect pasionant pentru noi) şi le dau la o parte cu un gest academic, catalogându-le drept poveşti. Măcar de-ar cerceta oleacă!

Sunt mult mai atras să cred relatările senzaţionaliste cum ar fi aceea că Ceauşeasca voia să bombardeze Solventul, pur şi simplu pentru că sunt mai atrăgătoare. Iar în adevăratul haos în care înoată toate informaţiile, false sau nu, despre Revoluţie, acestea ies în evidenţă şi pare că toţi le cunosc. De aceea, par mai de încredere... dacă o fi sau nu bine să cred asta, eu nu ştiu. Rămân cu speranţa că într-o zi o să aflu tot adevărul – şi sper să nu fiu atât de bătrân şi blazat încât să nu-mi mai pese.

Trecând peste asta, să vedem cam ce ştiu eu despre Revoluţie, şi din câte cred, cam ce ştiu majoritatea tinerilor de vârsta mea.

Ştiu că nu a început atât de eroic precum s-ar dori să se creadă; la început, se opuneau evacuării pastorului Tőkés. Acesta căzuse în dizgraţia regimului comunist pentru nişte declaraţii făcute presei străine, şi fusese revocat din post. Din moment ce nu mai avea funcţie în biserica sa, trebuia să părăsească locuinţa ce-i fusese dată în serviciu, din piaţa Maria.

Pentru mai multe zile, enoriaşii săi au protestat, dar de-abia după jumătatea lunii situaţia a devenit o adevărată revoltă. După ce au „rezolvat” problema cu evacuarea episcopului, oamenii au cerut lumină şi căldură – abia mai târziu mişcarea a devenit anticomunistă. Ştiu micii detalii, cum că s-a incendiat magazinul de haine din Centru, că neliniştea şi teama încă domnea în oraş, că nu era prea sigur ce se întâmplă.

Apoi, armata a tras.

Şi din acest moment, totul devine o nebuloasă aventuroasă. Aventuroasă pentru că astăzi mie totul îmi pare cât se poate de cool – un roman, cum am zis mai sus. Sper să nu se supere cei care au trecut prin acele evenimente, dar adevărul ăsta e: tinerii de astăzi văd Revoluţia ca pe ceva foarte „mişto” şi nu scapă nicio ocazie s-o pomenească. De câte ori nu spunem fraze de genul „Fraţii noştri au murit la Revoluţie ca să putem zice aşa ceva, mă!”?

Nouă ni se pare mult mai golită de sens şi de importanţă. Dar asta-i viaţa, în mod normal cu cât te îndepărtezi mai mult de evenimentul cutare, cu atât îi scade importanţa. Înţeleg că pe unii îi jigneşte treaba asta, însă asta e – nu ne ancorăm într-un trecut pompos (care pentru mulţi dintre noi nici măcar nu e o amintire); a fost un eveniment căruia îi suntem oarecum recunoscători, însă doar atât.

Ştiu despre confuzia din acele zile. Despre transmisiunile alarmiste de la TVR – asta mai ales datorită adresei http://www.silencio.ro/revolutie/documentary/ unde se găsesc cinci ore înregistrate atunci. De aici am aflat despre urmărirea relativ în direct a lui Ceauşescu, când fugise cu maşina şi se dădeau telefoane la televiziune că a fost văzut în cutare localitate, despre panica generală legată de otrăvirea apei în marile oraşe...

Acesta mi se pare cel mai interesant aspect legat de Revoluţie – panica, paranoia. Au minţit poporul cu televizorul, nu alta. Din păcate, tot n-am priceput ce-i cu luptele de la televiziune; probabil că acesta era totuşi scopul, să creeze teamă prin nesiguranţă.

De aici trec la altă idee – aceea a conspiraţiei. La o adică, de ce n-ar fi fost o conspiraţie? Pare foarte plauzibil ca toată această confuzie să fie o modalitate de a ascunde realitatea. Toate aceste poveşti să fie inventate pentru a ne îndepărta de esenţial. Dacă e cu adevărat aşa, atunci a fost o lucrătură de geniu.

Dacă n-ar fi aşa, atunci cum se explică faptul că Mircea Snegur primise de la Gorbaciov o misiune urgentă referitoare la evenimentele din România înainte de căderea lui Ceauşescu? Memoriile fostului preşedinte al Republicii Moldova indică faptul că la Moscova se ştia încă dinainte de fuga preşedintelui care va fi desfăşurarea evenimentelor. Iată, deci, alt aspect care face ca Revoluţia să primească o aură de-a dreptul mistică pentru noi, tinerii!

Că tot veni vorba de ruşi – ce-o fi cu turiştii străini ce mişunau prin Timişoara în acea perioadă? De la unii aud că erau o grămadă de „caghebişti”, de la alţii că erau de fapt vreo patru maşini, şi alea din Iugoslavia, nu URSS. Sigur că dacă mă voi afla în situaţia de la început, în care voi fi faţă în faţă cu cineva ce nu ştie nimic de Revoluţie, îi voi spune că au fost o grămadă de ruşi la noi atunci! De ce? Pentru că e mai interesant. Scuze încă o dată!

Cât despre terorişti? Aceştia sunt poate cel mai bun exemplu al stării de paranoia din acele zile. Ştiu că nu există nicio dovadă clară că aceştia chiar au existat, însă ceea ce se repeta încontinuu la televizor („teroriştii roiesc”) a întipărit imaginea arabului bărbos ce subminează statul. Ştiu că aceste mesaje sunt de vină pentru luptele haotice, că orice mişcare cât de cât suspectă făcea să se tragă în direcţia ei. Colac peste pupăză, se lansase şi ideea că România e în pericol de a fi atacă de statele vecine, aşa că teroriştii trebuiau eliminaţi rapid, pentru ca apoi poporul să apere graniţele – în special cea cu URSS.

Atâta doar că din Uniunea Sovietică au venit ajutoare – mai precis din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, unde populaţia din Chişinău ieşise chiar în stradă strigându-şi susţinerea faţă de fraţii de peste Prut, iar zilnic se expediau camioane, trenuri şi avioane pline cu ajutoare pentru români – 12000 de moldoveni au donat sânge!

Păcat că după căderea URSS nu s-a întreprins nimic pentru a le întoarce favoarea moldovenilor – cum ar fi, să zicem, o unire... Am ales să-i tratăm cu dispreţ. Interesant este că Ceauşescu atinsese în noiembrie 1989, la Congresul PCR, subiectul Basrabia şi ceruse anularea pactului Ribbentrop-Molotov. Problema aceasta, a relaţiei României cu Basarabia în primii ani de după 1991, e o altă dovadă pentru teoria conspiraţiei: Iliescu a fost pus de URSS în fruntea statului, de unde şi politica sa.

La o adică, de ce n-ar fi aşa? Cei care au preluat puterea în decembrie fuseseră, majoritatea, comuniştii de rangul doi, iar despre Iliescu se zicea de mult că ar fi urmaşul lui Ceuşescu.

Asta îmi aminteşte de altceva – de mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie şi de debandada de atunci. Din câte înţeleg, ceea ce a speriat mulţimea a fost sunetul unor petarde, dar din câte aud au fost cine ştie ce aparate care tulburau mulţimea prin tehnologii secrete! Sigur că e o mare gogomănie... dar dacă totuşi a fost aşa? Ce ne facem dacă Revoluţia a fost o mare conspiraţie, şi adevărul se menţine ascuns tocmai pentru că pare atât de neverosimil?

Timişoara... oraşul martir, oraşul meu... Ce ştiu eu despre el în timpul Revoluţiei? Ce ştiu toţi: de aici a pornit totul, aici au murit o mulţime de oameni, iar Timişoara e primul oraş liber din România. Ştiu că alţii, deşi auziseră ce se întâmpla aici, n-au avut curajul să se ridice împotriva dictatorului decât după câteva zile. Ştiu că în Freidorf au fost arse cadavre, că în spital au fost omorâţi răniţii, că s-a decretat legea marţială.

În schimb nu ştiu dacă într-adevăr pe treptele Catedralei au murit copii, cum zice toată lumea. Eu înclin să cred varianta mai obscură pentru majoritatea cum că era vorba de fapt de un grup de 30 de tineri, adolescenţi poate, care au ignorat interdicţia de a umbla în grupuri de mai mult de două persoane; ba mai mult, au cântat Deşteaptă-te, române!, interzis de mai bine de patru decenii. Ştiau că se va trage în ei.

Oare a fost un sacrificiu inutil? Pe moment, vestea de bună seamă i-a întărâtat pe timişoreni şi a întărit rezistenţa, dar poate că totuşi se descurcau şi fără ea. Poate a fost inutil...

Ştiu că Occidentul era îngrozit de ce se întâmpla aici, din cauza unei dezinformări geniale. Ştiu povestea acelei imagini care făcea turul Europei, cu o mămică şi copilaşul ei în braţe, morţi (care nu era de la Revoluţie).

În fiecare săptămână văd acele găuri de pe o anumită clădire din Centru (nu ştiu cum se cheamă respectivul palat, dar pot spune că la baza sa Revoluţia a făcut posibilă înfiinţarea unui simbol capitalist – McDonald’s-ul, iar pe steagurile lui roşii a scris Coca-Cola – asta ca reper în spaţiu), despre care se spune că sunt de la Revoluţie, de la nişte gloanţe trase aiurea. Nu ştiu dacă sunt de atunci, dar dacă sunt, atunci ar trebui păstrate. E un reper, ceva ce ne aminteşte mereu de evenimentele de atunci – pentru că hai să fim serioşi, cine se gândeşte când trece prin faţa Operei că acolo se adunaseră o sută de mii de oameni pentru a-şi cere drepturile, că acolo s-a proclamat libertatea? O urmă fizică, precum acele găuri, e mult mai grăitoare decât nişte imagini scorojite din vitrina Memorialului Revoluţiei.

Ştiu că Timişoara era un oraş închis, că armata patrula pe străzile sale iar la intrări erau baraje ce-l izolau de restul ţării. Mai ştiu şi de o idee cât se poate de nefericită (pentru cine a avut-o) de a trimite aici trenuri încărcate cu olteni nervoşi, instruiţi la fabricile de unde veneau că trebuie să apere Timişoara de unguri şi huligani şi înarmaţi în acest scop cu bâte de lemn. Ajunşi la Timişoara, oltenii şi-au dat seama că nu era nici pe departe vorba de catastrofa de care auziseră, aşa că au pactizat cu poporul.

Mai târziu, şi armata a pactizat cu el. Din păcate, nu înainte de a trage şi a lăsa sute de morţi şi răniţi pe străzile oraşului.

Ştiu despre masacrul de la Otopeni. 50 de tineri ucişi, 13 răniţi, pentru că, vezi Doamne, staţiile de emisie-recepţie nu funcţionau cum trebuie. Cică erau bruiate în permanenţă. Poate că era aşa, dar asta ar adăuga la teoria conspiraţiei; mai degrabă, cei care au fost de vină pentru ce s-a întâmplat în acea noapte încearcă să se salveze.

Îmi amintesc de procesul cuplului Ceauşescu. Se tot zice că nu trebuiau executaţi, că am fi aflat o grămadă de lucruri interesante şi aşa mai departe.

Oare chiar nu trebuiau executaţi? De bună semă, chiar lăsând la o parte teoria conspiraţiei, atunci a părut o idee bună. Poate că morţii Revoluţiei justifică moartea lor. În orice caz, ura din acele zile o justifică foarte bine – trebuia ceva, ceva mare ca s-o potolească. Acum ne pare rău, dar atunci?

Ştiu că fiul său cel mic i-a vorbit lui Ceauşescu cu o zi înainte de mitingul fatal, l-a rugat să lase conducerea. Dar Nicolae privea în gol, parcă nici nu asculta... Elena, precum şi lacheii săi din PCR, l-au implorat să continue – şi o fi legendă, dar pare tare plauzibilă: l-au rugat în genunchi, la propriu!

Ştiu de tratamentul la care au fost supuşi cei doi la Târgovişte: o noapte dormită în TAB, ca să nu-i omoare gloanţele teroriştilor ce asediau garnizoana (!), sau ceaiul îndulcit cu zahăr, deşi el era diabetic.

Şi apoi mai ştiu o grămadă de lucruri comice: titluri şi articole explozive din ziarele vremii, imediat după Revoluţie, şi Dan Voiculescu.

Revoluţiile îşi înghit conducătorii. De aceea se tot află uneori că aceia care se proclamă revoluţionari, victime, eroi, sunt nişte personaje care nu caută decât beneficiile acestor titluri. Până la urmă, cine a profitat? Pe acesta din urmă nu insist, dar pe un articol, din Adevărul Liber (sau cum se chema, asta am uitat...) da: era un articol despre restaurantele din perioada comunistă, cu un limbaj de genul „iată cu ce ne hrăneam înainte de căderea tiranului!”, iar alături o poză. În poză, ditamai farfuria, în farfurie – un pui fript, mic, atât de mic încât părea că luaseră un biet puişor abia ieşit din ou şi-l vârâseră direct în oală. Pentru mine, asta e imaginea la care mă gândesc automat când aud povestindu-se de exagerările Revoluţiei.

Pare ciudat, dar eu am impresia că am aflat mai multe despre Revoluţie uitându-mă la un film – Hârtia va fi albastră, decât din alte surse. O fi o ficţiune, însă pot spune cu mâna pe inimă că face cât o mie de cărţi pentru cei care vor să afle ceva despre aceste evenimente.

Principalul avantaj este acela că o imagine face cât o mie de cuvinte. Documentarele şi filmele ne prezintă ceva ce nu poate fi redat prin cuvinte – adevărata atmosferă. Confuzia răzbate din toate acestea, la fel şi teama, dar şi bucuria românilor. Atmosfera gri a acelor zile, precum şi toate amănuntele – de la cum arătau securiştii până la oraşul mohorât – sunt mult mai bine exprimate pe peliculă decât ar reuşi oricine prin vorbe. Una e când citesc de luptele de la Televiziune, alta când văd o reconstituire a lor. Una e când aud vorbindu-se despre terorişti arabi, alta când văd un scenariu ce exemplifică stupizenia acelor zile.

Stau acum şi mă gândesc... e păcat că pentru noi, cei care abia eram bebeluşi atunci, Revoluţia nu mai e decât o colecţie de aventuri, un film cu pac-pac. A devenit o formă fără fond, în loc să fie un eveniment de care să ne amintim cu respect pentru că ne-a deschis atâtea posibilităţi, pentru că atâţia au murit ca noi să ne exprimăm ca aici, acum a devenit prilej de a etala cunoştinţele în materie de legende urbane.

Da, ăsta-i adevărul – pentru noi Revoluţia nu mai are suflet; nu mai înseamnă nimic.                                   

 
Vlad Barangă,

Liceul teoretic „Vlad Ţepeş” – Timişoara, clasa a XII-a, câştigător al Concursului de istorie pe tema Revoluţiei Române, organizat de Asociaţia ALTAR şi Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, în data de 16 decembrie 2007

 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia