Rescrierea istoriei Revoluţiei

Rescrierea istoriei Revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu

 

Nota traducătorului: Prezentăm mai jos fragmente din teza de doctorat a profesorului american Richard Andrew Hall, susţinută în Decembrie 1996 la Universitatea Indiana şi având ca subiect istoriografia Revoluţiei Române. Profesorul Hall este preocupat şi în prezent de Revoluţia Română, menţinând site-ul http://romanianrevolutionofdecember1989.com, consacrat acestei Revoluţii, site de pe care am preluat fragmentele traduse aici. Teza de doctorat fiind finalizată în 1996, reprezintă opiniile de atunci ale domnului Hall şi analizează scrierile despre Revoluţie publicate până la acel moment, când la putere se afla Ion Iliescu. Prin urmare, referirile din textul domnului Hall la opoziţie”, putere” sau regim” trebuie înţelese în acest context. Am adăugat unele comentarii personale, care sunt evidenţiate separat sau, dacă sunt inserate în text, sunt între paranteze drepte cu litere cursive.

 

Începutul sfârşitului: Timişoara, 15-17 decembrie 1989

 

Acolo unde instituţiile statului se implică adânc în politica regimurilor autoritare, personalul acestor instituţii este mai înclinat să răspundă la chemările liderilor politici pentru a salva regimul în situaţia unei ameninţări, pentru supravieţuirea acestuia. Mai mult, dacă regimul autoritar se prăbuşeşte totuşi, identificarea sa de durată cu interesele şi identităţile instituţionale din perioada autoritară se va dovedi păgubitoare pentru construcţia şi consolidarea democraţiei în perioada post-totalitară. Rămăşiţele acestor instituţii de stat din epoca regimului autoritar vor constitui insule de influenţă şi privilegii de neînţeles, rezistente la încercările de a le subordona controlului democratic şi hotărâte să-şi apere interesele personale şi instituţionale de durată. Rolul important al instituţiilor de stat în perioada autoritară înseamnă deci că delegitimizarea şi destrămarea regimului autoritar are toate şansele să fie incompletă.

Evenimentele din 15-17 decembrie 1989 din Timişoara, care au dus, până la urmă, la prăbuşirea regimului Ceauşescu, oferă confirmare pentru amândouă aceste ipoteze. Amănuntele cu privire la ceea ce s-a întâmplat la Timişoara sugerează că, în ciuda caracterului clar popular al manifestaţiilor antiguvernamentale care au avut loc aici şi a fundalului evenimentelor care deja avuseseră loc în Estul Europei în acea toamnă, instituţiile statului au răspuns, credincioase, ordinelor de reprimare ale lui Nicolae Ceauşescu. Aceasta e o diferenţă semnificativă faţă de ceea ce s-a întâmplat în alte părţi ale Europei Răsăritene, unde armata şi aparatul de Securitate în general s-au abţinut de la intervenţii brutale atunci când liderii politici îmbătrâniţi au încercat să le facă să acţioneze împotriva protestatarilor antiguvernamentali.

Conţinutul istoriografiei evenimentelor din Decembrie 1989 ne ajută să observăm abilitatea personalului fostei Securităţi de a influenţa comportamentul altor cetăţeni români în apărarea intereselor de durată ale Securităţii. Aşadar, istoriografia evenimentelor din Decembrie este fereastra noastră către moştenirea regimului ceauşist şi efectele sale post-totalitare. În măsura în care putem identifica o viziune instituţională a Securităţii cu privire la un eveniment sau o întâmplare particulară, vom folosi această viziune pentru a o compara cu alte relatări. Vom spune că o astfel de viziune instituţională există acolo unde putem arăta că, indiferent de departamentul din cadrul Securităţii în care au fost angajaţi, foştii securişti exprimă vederi asemănătoare cu privire la un anumit eveniment sau întâmplare. Vom concluziona că fosta Securitate continuă să exercite o influenţă păgubitoare dacă putem arăta că există un mare grad de asemănare sau de convergenţă între relatările presei post-ceauşiste şi ale elitelor politice şi relatările Securităţii şi dacă putem arăta că aceste relatări consensuale sunt false. Aşadar, în analiza noastră a evenimentelor din Timişoara şi în analiza tuturor evenimentelor din Decembrie 1989, suntem interesaţi să stabilim opiniile foştilor lucrători ai Securităţii, să comparăm aceste opinii cu relatările aceluiaşi eveniment sau ale aceleiaşi întâmplări de către elitele post-ceauşiste din mass-media şi politică şi să judecăm valabilitatea acestor relatări.

În cele din urmă, comportamentul mass-mediei şi al elitelor politice din opoziţie [în perioada scrierii acestei lucrări la putere se afla Ion Iliescu] este de cea mai mare importanţă pentru a judeca influenţa Securităţii. Aceştia sunt oamenii care au exprimat cel mai mare dezgust ideologic faţă de fosta Securitate şi care şi-au dovedit independenţa faţă de regimul Iliescu prin critici viguroase şi consecvente şi prin investigarea politicii regimului şi a personalului urmaşilor instituţionali ai Securităţii din cadrul acestui regim. Aşadar, ne-am aştepta ca viziunea lor despre evenimentele din Decembrie 1989 să fie diametral opusă relatărilor Securităţii asupra aceloraşi evenimente. Comportamentul lor este ca un cel mai mic multiplu comun”, testul nostru adevărat cu privire la substanţa tinerei democraţii din România.

Comparând vederile foştilor lucrători ai Securităţii (sau ale trufaşilor lor susţinători din presa ceauşistă nostalgică) cu cele ale elitelor politice şi ale mass-mediei de opoziţie, este important să ne bizuim pe acele relatări ale personalităţilor din opoziţie care, prin conţinutul lor, arată că nu doar repetă ceea ce alte personalităţi din opoziţie au auzit sau spus, ci au ajuns la respectivele concluzii în mod propriu. Personalităţi din opoziţie exprimă, în mod regulat, opinii asupra evenimentelor din Decembrie, dar caracterul vag al afirmaţiilor lor sugerează că aceste afirmaţii sunt preluate de la alţii şi că s-ar putea să nu fie conştiente de contextul afirmaţiilor. Asemenea relatări sunt deci nesatisfăcătoare pentru scopurile noastre, câtă vreme persoanele respective nu dovedesc un grad de cunoaştere care ne-ar confirma că sunt conştiente de conţinutul, înţelesul sau implicaţiile afirmaţiilor lor.

Vom presupune că, cu cât mai îndeaproape s-au ocupat unele persoane de evenimentele din Decembrie, cu atât mai conştiente şi responsabile sunt afirmaţiile lor. Aşadar, în rândul personalităţilor din opoziţie, suntem mai interesaţi de acei jurnalişti care au investigat în amănunţime, pe o perioadă îndelungată, evenimentele din Decembrie, decât de cei care au exprimat sporadic păreri vagi, şi de acei politicieni care au făcut parte din comisiile parlamentare care au investigat evenimentele, mai degrabă decât de politicienii care abia au aruncat o propoziţie despre evenimente într-o cuvântare de campanie electorală şi care, în mod limpede, nu au o cunoaştere amănunţită a lor. Aceştia sunt oamenii care au stabilit agenda şi au alcătuit cadrul discursului despre Decembrie 1989 – care au arătat cum ar trebui să privească societatea aceste evenimente – şi, astfel, printre personalităţile din opoziţie relatările lor sunt cele mai importante. Criteriile de determinare a ceea ce constituie relatare de opoziţie” şi deci cine este o personalitate din opoziţie” sunt discutate în Anexa 1.

Interesele instituţionale principale pe care foştii membri ai Securităţii caută să le apere în istoriografia evenimentelor din Timişoara – şi în istoriografia evenimentelor din Decembrie 1989 în general – sunt destul de simple. În primul rând, ei vor să tăgăduiască faptul că a avut loc atât o represiune majoră, cât şi o vărsare de sânge şi, dacă acestea totuşi au avut loc, că ei au participat la aşa ceva. În al doilea rând, ei vor să arunce îndoiala asupra gradului în care manifestaţiile au avut un caracter autentic, spontan şi paşnic. În al treilea rând, ei doresc să sugereze că au fost alături de popor în timpul Revoluţiei şi au ajutat Revoluţia să izbândească. Din punctul de vedere al Securităţii, a doua şi a treia poziţie nu se exclud reciproc, adică se poate susţine că agenţi străini au provocat scânteia Revoluţiei cu scopul de a-l răsturna pe Ceauşescu şi, deşi catalizatorul protestelor a fost nelegitim, acestea au conţinut şi un element popular lăudabil şi autentic. Cu alte cuvinte, Securitatea vrea să fie şi cu slănina în pod, şi cu pâinea unsă”.

În particular, istoriografia evenimentelor din Timişoara dezvăluie gradul în care Securitatea a fost implicată în politicile represive ale regimului Ceauşescu şi în care a încercat (mai ales în perioada de dinainte de izbucnirea manifestaţiilor antiguvernamentale) să-şi impună interesele instituţionale şi interpretarea evenimentelor asupra conducătorilor regimului, inclusiv Ceauşescu. De asemenea, sugerează gradul în care orientarea ideologică anti-sovietică a regimului a influenţat percepţia lui Ceauşescu asupra evenimentelor de la Timişoara la acel moment, cât şi conţinutul dezinformării securiste din epoca post-Ceauşescu.

 

O privire de ansamblu asupra revoltei din Timişoara

 

Timişoara, oraş multietnic din sud-vestul României cu aproximativ 330.000 de locuitori, este locul de naştere al Revoluţiei din Decembrie 1989. Demonstraţiile au început aici vineri, 15 decembrie 1989, când membri ai parohiei reformate (calvine) maghiare s-au adunat să protesteze împotriva iminentei evacuări a preotului lor, László Tőkés. Deşi iniţial era doar o mică manifestaţie a câtorva sute de persoane din rândul minorităţii maghiare, curând mulţi români s-au alăturat mulţimii. Sâmbătă, 16 decembrie, şi duminică, 17 decembrie, protestele s-au răspândit în întreg oraşul şi au căpătat un caracter neambiguu contra regimului politic. Duminică seara autorităţile au deschis focul împotriva demonstranţilor, omorând aproximativ 100 şi rănind peste 300. Aproximativ 900 de manifestanţi au fost arestaţi. Luni dimineaţa oraşul a fost descris ca o tabără militară şi represaliile au continuat întreaga zi. În mod neaşteptat, protestele au reizbucnit marţi, 19 decembrie. Miercuri, 20 decembrie, forţele regimului s-au retras din oraş şi un comitet al demonstranţilor negocia cu demnitari ai regimului trimişi de la Bucureşti. Miercuri seara – cu o zi înainte ca protestele să înceapă la Bucureşti şi cu două zile înaintea neaşteptatei fugi a lui Ceauşescu – protestatarii păreau să controleze Timişoara.

În orice ţară, o asemenea bruscă schimbare a sorţilor ar putea da naştere la curiozitate şi bănuieli. Şi, deoarece aceste evenimente au avut loc într-una din cele mai strict controlate societăţi din lume, în care în trecut protestele populare au fost atât de rare şi atât de eficace şi brutal reprimate, s-au iscat aproape imediat întrebări asupra spontaneităţii protestelor şi a incapacităţii regimului de a le zdrobi. Cum a fost lăsat cazul pastorului Tőkés să ia amploare, ţinând seama de împrejurările tensionate în care se găsea regimul Ceauşescu în Decembrie 1989? De ce au aşteptat forţele regimului atât de mult până să se implice într-o reprimare brutală şi de ce au eşuat? Cum a putut acest regim aparent invincibil să piardă sau să abandoneze în faţa protestatarilor acest oraş industrial important, mai ales ţinând seama de ceea ce deja li se întâmplase regimurilor comuniste din Răsăritul Europei în acea toamnă?

Dovezile incomplete şi contradictorii care există despre evenimentele din Timişoara au alimentat bănuielile pe două planuri: a) că puteri străine s-au amestecat cu intenţia de a profita de prefacerile şi nesiguranţa care precumpăneau în Estul Europei la acea vreme pentru a-l răsturna pe Ceauşescu şi/sau b) că elemente din cadrul regimului Ceauşescu au alimentat revolta din Timişoara sau au evitat să se implice în reprimarea ei, cu scopul de a impulsiona căderea lui Ceauşescu. Foştii securişti susţin, de obicei, prima explicaţie, deoarece ea tinde să tăgăduiască spontaneitatea şi caracterul popular al evenimentelor din Decembrie şi îl prezintă pe Nicolae Ceauşescu şi instituţia lor ca victime inocente ale unei conspiraţii internaţionale diabolice. Totuşi, nu e greu de văzut că şi a doua explicaţie poate sluji intereselor foştilor securişti. Ea sugerează că cel puţin o parte a fostei Securităţi a fost alături sau a încurajat acţiunile protestatarilor. Cu alte cuvinte, îi atribuie Securităţii un merit revoluţionar.

 

Comentariu (Marius Mioc):

 

A alimenta revolta este una, a evita implicarea în reprimare e cu totul altceva. În Decembrie 1989, când am ieşit în stradă, mizam pe faptul că în rândul forţelor de ordine se vor găsi persoane care vor evita să se implice în reprimarea unei mişcări populare, după cum se întâmplase în alte ţări din Europa Răsăriteană în acel an. În cadrul Securităţii, Miliţiei şi Armatei au existat destule persoane care n-au fost entuziasmate de ordinul pe care l-au primit de a trage în propriul popor şi au încercat să evite executarea acestui ordin, mai ales că a trage într-o mulţime de protestatari nu era o activitate de rutină a forţelor de ordine în regimul Ceauşescu.

Controlul asupra oraşului, care li se atribuie manifestanţilor în 20 decembrie 1989 seara, era parţial. Personal am stat închis în beciul Miliţiei până în 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă protestatarii ar fi controlat cu adevărat oraşul. S-au aşteptat poruncile lui Ceauşescu, după întoarcerea sa din Iran, şi acesta a hotărât o nouă tactică, prin aducerea Gărzilor Patriotice din Oltenia, înarmate cu bâte. Acţiunea respectivă a eşuat în 21 decembrie.

 

Ialta-Malta” şi teoria intervenţiei străine în revolta de la Timişoara

 

La şedinţa de urgenţă a C.P.Ex. din după-amiaza de 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a încercat să prezinte ştirile din Timişoara în contextul a ceea ce se întâmplase în alte părţi din Estul Europei în acea toamnă: Tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă în Germania, în Cehoslovacia şi în Bulgaria acum şi în trecut în Polonia şi Ungaria sunt lucruri organizate de Uniunea Sovietică cu sprijin american şi al Occidentului. Trebuie să fie foarte clar acest lucru, ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei ţări – R. D. Germană, Cehoslovacia şi Bulgaria – au fost lovituri de stat organizate şi cu sprijinul plevei societăţii, cu pleava societăţii cu ajutor străin”.[1]

Ceauşescu dădea glas la ceea ce va fi cunoscută mai târziu ca teoria Ialta-Malta”. În mod semnificativ, ideea că Uniunea Sovietică şi, cu diferite grade de complicitate, SUA şi Vestul au jucat un rol de bază în evenimentele din Decembrie 1989 e răspândită în marea majoritate a relatărilor despre Decembrie 1989 în România post-ceauşistă, indiferent din care parte a spectrului ideologic provin.

Teoria sugerează că, după ce a fost vândută întâi Uniunii Sovietice şi lui Stalin la Ialta, la începutul lui Decembrie 1989 România a fost iar vândută de preşedintele american George Bush lui Mihail Gorbaciov, în timpul întrevederii lor de la Malta. Rima convenabilă a celor două locuri de presupusă trădare a României a devenit o prescurtare a soartei României în mâinile ruşilor şi ale altor vrăjmaşi tradiţionali (mai ales unguri şi evrei). Desigur, variante asemănătoare ale acestei teorii se regăsesc peste tot în Europa post-comunistă printre cei dezamăgiţi de calea şi caracterul schimbărilor de după 1989 din ţările lor[2]. Aceste variante diferite împărtăşesc credinţa că Mihail Gorbaciov şi KGB-ul sovietic au pus la cale brusca prăbuşire a comunismului în 1989 în întreaga regiune. Urmaşii lor din Rusia au fost capabili să menţină controlul din culise în Estul Europei în era post-comunistă prin influenţă ascunsă şi cu ajutorul colaboratorilor din aceste ţări. Ialta-Malta” a devenit incantaţia celor care au simţit cel mai puternic dezamăgirea în Estul Europei[3].

Deşi aderenţi ai teoriei Ialta-Malta” pot fi găsiţi în fiecare ţară est-europeană – mai ales după reîntoarcerea stângii” cu ajutorul urnelor de vot – este neîndoielnic faptul că teoria îşi găseşte cea mai largă şi convinsă audienţă – atât la nivel de mase, cât şi de elite – în România[4]. Aceasta se întâmplă deoarece, după cum am văzut, ideea că Uniunea Sovietică şi KGB-ul încercau să submineze conducerea regimului şi să încalce suveranitatea naţională nu a fost o lozincă ad-hoc în România anului 1989, precum a fost în Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria, unde liderii îmbătrâniţi sugerau asemenea argumente într-un efort de ultimă tranşee” de a-şi salva poziţia. În România lui Decembrie 1989 asemenea idei au avut un ecou mult mai mare – mai ales în interiorul regimului – deoarece ele au reprezentat doctrina ideologică a regimului de peste două decenii. Caracterul antagonistic unic al relaţiilor dintre Securitate şi KGB în perioada Ceauşescu şi animozitatea reală, puţin ascunsă, dintre Ceauşescu şi Gorbaciov au dat scenariului Ialta-Malta o credibilitate (totuşi falsă) în România, care nu poate fi găsită altundeva în Estul Europei.

Analiştii din ţările apusene au caricaturizat frecvent viziunile foştilor securişti cu privire la perioada Ceauşescu, pretinzând că aceştia se raportează la ea în mod uniform favorabil şi nostalgic. De fapt, mulţi dintre ei critică acum deschis politicile greşite, comportamentul capricios şi conducerea aspră a lui Ceauşescu[5]. Evident, o mare parte din asta e judecată post-factum. Răposatul Ceauşescu slujeşte ca ţap ispăşitor convenabil pentru tot ce a mers rău în timpul conducerii sale şi, acuzându-l pe acesta, ei se pot absolvi de vină. Totuşi, indiferent de felul cum îl văd acum pe Nicolae Ceauşescu, aproape fiecare fost ofiţer de Securitate pune la îndoială spontaneitatea evenimentelor din Timişoara şi sugerează că din afara graniţelor României a venit catalizatorul mişcării. Aşadar, argumentează ei, chiar dacă Nicolae Ceauşescu a adus ţara într-o criză profundă, această intervenţie străină” a transformat evenimentele din Timişoara într-o problemă de securitate naţională.

Este interesant să ne reamintim interpretarea pe care însuşi Nicolae Ceauşescu o făcea evenimentelor din Timişoara în cadrul unei dezlânate şi puţin coerente teleconferinţe din 20 decembrie 1989: „(…) toate aceste incidente grave de la Timişoara au fost organizate şi dirijate de cercuri revanşarde, revizioniste, de serviciile de spionaj străine, cu scopul clar de a provoca dezordine, de a destabiliza situaţia din România, de a acţiona în direcţia lichidării independenţei şi integrităţii teritoriale a României (…). Trebuie să se atragă atenţia tuturor, nu numai comuniştilor, dar tuturor, că campania deşănţată declanşată imediat de diferite cercuri, începând cu Budapesta, demonstrează cu putere că (…), inclusiv declaraţiile preşedintelui Statelor Unite, care a declarat că a discutat despre problemele României cu Gorbaciov la Malta…”[6].

În discuţiile lor despre evenimentele din Decembrie, foştii securişti au dezvoltat afirmaţiile lui Ceauşescu despre intervenţia străină”.

În februarie 1991, în timp ce era judecat pentru participarea sa la ordonarea reprimării demonstranţilor din Decembrie 1989, fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad, a propus două principale grupe de suspecţi pentru revolta de la Timişoara[7]. El a descris primul grup ca cetăţeni români (majoritatea, probabil, de etnie maghiară) care fugiseră în Ungaria, petrecuseră un timp în taberele de refugiaţi şi fuseseră trimişi înapoi în România cu misiunea de a se angaja în acţiuni destabilizatoare”. Conform lui Vlad, numai bărbaţi în putere au fost trimişi înapoi. Al doilea grup de suspecţi era compus din aşa-numiţi turişti sovietici”. Aceasta este descrierea lui Vlad despre acest al doilea grup: La jumătatea lui decembrie au început să intre în ţară grupuri masive de turişti sovietici. Intrau fie venind direct din URSS, fie din Iugoslavia ori din Ungaria. Majoritatea erau bărbaţi şi – notă comună – se deplasau în coloane de autoturisme «Lada» parcă atunci scoase din fabrică. Aveau maşini noi. În noaptea de 16/17 decembrie ’89 o astfel de coloană a vrut să intre în Timişoara. O parte din maşini au fost determinate să ocolească oraşul, altele au scăpat şi au intrat.“[8]

Pavel Coruţ, fost ofiţer de contrainformaţii de rang înalt şi autor al unor zeci de romane prin care a încercat să reabiliteze fosta Securitate, a scris despre infiltrarea în teritoriul românesc a grupurilor de comando sovietice (speţnaz) sub acoperirea de turişti. De remarcat că decembrie nu e o lună turistică şi totuşi numărul turiştilor sovietici a crescut cu mult”.

În 1994 moştenitorul instituţional al Securităţii, Serviciul Român de Informaţii (SRI), a declarat într-un raport despre evenimentele din Decembrie: Pe lângă strângerea de informaţii, unii agenţi sovietici dintre noi au primit misiunea să facă propagandă pentru «schimbări», chiar cu riscul de a fi prinşi. Acţiuni de incitare directă [a populaţiei] au fost iniţiate, de asemenea, de către «turiştii» sovietici, al căror număr a crescut în perioada precedentă şi a luat proporţii deosebite la sfârşitul lui 1989.

Începând cu data de 9 decembrie 1989, numărul «turiştilor» sovietici în autoturisme «particulare» a crescut vertiginos de la circa 80 la peste 1000 de maşini pe zi.  Fenomenul prezenta unele caracteristici care, deşi sesizate la timpul respectiv, nu au generat concluzii şi măsuri corespunzătoare. Ocupanţii (câte 2-3 într-o maşină), în majoritate bărbaţi cu constituţie atletică, în vârstă de 25-40 ani, evitau, în general, locurile de cazare, dormind în autoturisme… Maşinile erau, preponderent, mărcile LADA şi MOSKOVICI, se deplasau în coloană, de multe ori remarcându-se că aveau numere consecutive şi stare tehnică asemănătoare (multe noi). Majoritatea erau «în tranzit spre Iugoslavia»… Cert este că în timpul evenimentelor din Timişoara era un mare număr de «turişti» sovietici. În zilele de 15, 16 şi 17 decembrie 1989, celor deja existenţi li s-au adăugat cei care «se întorceau din Iugoslavia», majoritatea cu autoturisme.”[9]

Dar această teorie s-a extins mult pe lângă cercurile foştilor securişti şi ale susţinătorilor lor din presa ceauşistă nostalgică. Preşedintele primei comisii senatoriale care a investigat evenimentele din Decembrie, regizorul Sergiu Nicolaescu – o figură-cheie a nou formatului Front al Salvării Naţionale în perioada 22-25 decembrie 1989 şi parlamentar al Frontului, care era partid de guvernământ după 1989 – , i-a descris unui ziarist catalizarea evenimentelor din Decembrie 1989 după cum urmează: Întâmplător, totul a început la Timişoara. Deci putea să fie şi în altă parte, erau pregătite mai multe locuri. Se ştie bine că la Iaşi se pregătea ceva, se pregătea şi la Braşov, şi la Bucureşti. A fost clar un amestec străin… De pildă, intervenţia ruşilor în România. Cu un an înainte, în ’88, au venit cam treizeci şi ceva de mii de ruşi. Un an mai târziu, în ’89, numărul sovieticilor se dublează. Deci ajung la 67000 [de remarcat contrastul dintre afirmaţiile anterior citate din Raportul preliminar al SRI, care vorbeşte despre o creştere de peste 10 ori a turiştilor sovietici, şi declaraţiile lui Sergiu Nicolaescu, unde este vorba doar despre o dublare]. Se ştiu cel puţin 1000 de autoturisme în care se aflau câte 2-3 bărbaţi în vârstă de 30-40 de ani, 45 de ani maximum. Este foarte interesant să observăm că, doar cu câteva luni înainte, se dă o dispoziţie a Securităţii în care se cerea ca, pentru cei care sunt din ţările socialiste, la graniţă să nu se mai noteze numărul maşinii şi numele celor din ea.”[10] [În originalul lucrării domnului Hall s-a tradus greşit că nu s-ar mai fi notat numărul celor din maşini; articolul citat arată că Nicolaescu s-a referit la numele pasagerilor.]

Întrebat cine din Securitate a dat ordinul să nu se mai înregistreze această informaţie, Nicolaescu a insinuat că erau cârtiţe” sovietice care fuseseră plasate acolo cu 4, 5, 10 sau chiar cu 30 de ani înainte”[11].

Această teorie şi-a găsit loc şi în presa de opoziţie. Cornel Ivanciuc [fost informator plătit al Securităţii, deconspirat în 2006[12], după ce domnul Hall îşi scrisese teza], care în 1995 a scris unul din cele mai influente articole de până atunci despre fosta Securitate pentru săptămânalul 22”, susţine că sovieticii şi-au atins scopurile în Decembrie 1989 prin intermediul aşa-numiţilor turişti-incursionişti”, a căror activitate în timpul Revoluţiei a fost identică cu cea a trupelor Speţnaz de cercetare-diversiune ale GRU (Serviciile Secrete ale Armatei Sovietice).[13] Două luni după depoziţia în instanţă a generalului Iulian Vlad, Sorin Roşca Stănescu, unul din cei mai proeminenţi critici ai regimului Iliescu şi ai KGB-ului, a prezentat un interviu în ziarul principal de opoziţie, România Liberă”, cu un ofiţer KGB anonim, care trăia în Paris şi care a susţinut un scenariu asemănător[14]. Ofiţerul KGB a susţinut că a intrat în România în 14 decembrie, ca parte a unui plan KGB de a deschide focul şi a crea confuzie. El ar fi fost în Timişoara în timpul evenimentelor, dar a sugerat că niciodată nu a primit ordinul anticipat de a deschide focul şi a părăsit ţara în 26 decembrie. Roşca Stănescu le reaminteşte cititorilor zvonurile insistente care au circulat referitor la existenţa pe teritoriul românesc a 2000 de autoturisme Lada cu numere de înmatriculare sovietice şi câte doi bărbaţi în fiecare maşină…”[15]. Roşca Stănescu, de fapt, deja răspândise această teorie. În iunie 1990 a scris: „(…) în armată, din ce în ce mai insistent, se vorbeşte despre peste 4000 de autoturisme LADA cu câte doi oameni în maşină, care au călătorit pe diferite rute în zilele de dinaintea revoluţiei şi apoi au dispărut…”[16]. La acea vreme, se poate susţine că Stănescu nu cunoştea versiunea Securităţii. E greu de spus acelaşi lucru despre comentariul său din aprilie 1991. Stănescu încheie întrebându-şi cititorii: Ce ştiau soţii Ceauşescu, dar nu au putut să zică? De ce este generalul Vlad ţinut în acest joc de şah ambiguu?… Este Iliescu apărat de KGB?”

Intenţiile lui Stănescu sunt puse sub semnul întrebării de faptul că anume acest articol a fost citat pozitiv de foşti ofiţeri de Securitate în scrierile lor. Colonelul Filip Teodorescu de la Directoratul de contraspionaj al Securităţii, ofiţerul de Securitate al doilea în grad din Timişoara în perioada reprimării Revoluţiei şi trimis la închisoare pentru rolul său în aceste evenimente, citează pe larg şi favorabil exact din acest articol al lui Stănescu într-o carte despre evenimentele din Decembrie[17]. Pavel Coruţ, de asemenea, invocă interviul lui Sorin Roşca Stănescu în susţinerea argumentelor sale[18]. Comentariile dubioase ale lui Roşca Stănescu fac relevantă problema fostei sale colaborări (cunoscută şi recunoscută) cu unitatea USLA din cadrul Securităţii[19].

Relatările Securităţii insinuează, de asemenea, că diplomaţii străini care au venit la Timişoara ostentativ, pentru a monitoriza situaţia” de aici, şi posturile de radio străine, precum Radio Europa Liberă”, Vocea Americii”, BBC-ul”, Deutsche Welle”, care au transmis informaţii despre evenimentele din Timişoara, au contribuit direct şi intenţionat la răzmeriţă. De pildă, fostul adjunct al şefului Securităţii Timiş, maiorul Radu Tinu, subliniază pretinsul rol dubios jucat de reprezentanţi ai ambasadelor britanică şi americană, care au venit în Timişoara în 15 decembrie 1989 şi au transmis la Bucureşti că totul e în ordine, l-am văzut”, referindu-se, se pare, la pastorul László Tőkés[20].

Elemente asemănătoare se strecoară şi în unele relatări de opoziţie. Ilie Stoian, ziarist la Expres” şi apoi la Tinerama”, se numără printre cei care au scris cel mai mult despre evenimentele din Decembrie. Stoian argumentează pentru o interpretare Ialta-Malta” a evenimentelor[21]. Discutând evenimentele de la Timişoara, el notează prezenţa ungurilor, care filmează evenimentele din automobilele lor Lada, şi expulzarea ruşilor în Iugoslavia de către Securitate – insinuând astfel că erau, cumva, implicaţi în răscoală[22]. Conform lui Stoian: Revoluţia din decembrie a fost pregătită în avans. Pentru a face lucrurile mai clare, vă atragem atenţia asupra faptului că înaintea datei fixate de autorităţi pentru evacuarea pastorului Tőkés din locuinţa parohială, aproape în fiecare seară, «Vocea Americii» şi «Europa Liberă» au transmis comentarii lungi despre acest personaj. Mai mult, în interiorul ţării, diplomaţii străini au început să se agite.”[23]

În final, Stoian se întreabă: Nu avea prezenţa diplomaţilor străini scopul de a verifica dacă «totul e în ordine», cum s-a spus într-o conversaţie telefonică interceptată în 15 decembrie? Nu încercau ei, cumva, să facă mai mult decât să supravegheze şi să raporteze despre aceste evenimente superiorilor lor? Credem că răspunsul este da”[24].

 

Comentariu (Marius Mioc):

 

Nu sunt de acord cu afirmaţia domnului Hall, că aproape fiecare fost ofiţer de Securitate pune la îndoială spontaneitatea evenimentelor din Timişoara şi sugerează că din afara graniţelor României a venit catalizatorul mişcării”. Există şi destui securişti care au afirmat caracterul spontan al evenimentelor din Timişoara, dar presa a fost mai puţin interesată de asemenea declaraţii, care nu ajută la vânzarea ziarelor. Spre exemplu, vezi declaraţiile lui Radu Tinu: La Timişoara a fost o revoltă populară spontană”[25].

Consider că avem de-a face cu o distorsionare mediatică a poziţiilor foştilor securişti, presa popularizând selectiv declaraţii ale foştilor securişti în favoarea teoriilor ceauşiste şi, pe de altă parte, foştii securişti care nu susţin teoriile ceauşiste legate de Decembrie 1989 n-au motivaţie să se înghesuie să dea interviuri în presă. Referitor la fostul informator al Securităţii, Sorin Roşca Stănescu, amintesc concluzia Clubului Român de Presă din 2009 (fără legătură cu Revoluţia din 1989), că instituţiile de presă care colaborează cu Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac pentru prestaţii jurnalistice sau de management editorial riscă să compromită nu numai propriul prestigiu, ci şi credibilitatea profesiei”. Legat de obiceiul lui Sorin Roşca Stănescu de a născoci ştiri culese din propria-i burtă, vezi şi articolul Securistul SRS inventează ştiri de la PE[26].

 

Întrebări despre tratarea cazului Tőkés de către regim

 

Ce e cu evacuarea plănuită a pastorului ungur Tőkés, care se pare că a făcut să izbucnească revolta din Timişoara? Se ştie că Securitatea îl plasase pe Tőkés sub o supraveghere atentă cu multă vreme înaintea acestui eveniment, datorită criticilor sale stăruitoare adresate ierarhiei bisericii reformate şi încălcării drepturilor omului de către regimul Ceauşescu. În acelaşi timp, ţinând seama de tradiţia regimului Ceauşescu de a înăbuşi dizidenţa înainte ca aceasta să câştige susţinere în rândul populaţiei – se spune că Ceauşescu recomandase subordonaţilor să evite crearea de martiri” – eşecul regimului de a-l izola sau reduce la tăcere pe Tőkés pare necaracteristic. Mai mult, faptul că manifestanţii s-au putut aduna pentru a preveni evacuarea sa fără a fi dispersaţi imediat şi cu brutalitate este, de asemenea, neaşteptat.

Rezumatul lui Radu Ciobotea despre împrejurările legate de izbucnirea evenimentelor din Timişoara sintetizează bănuielile multor români: Securitatea se grăbeşte încet… dar nu rezolvă nimic. Situaţia e destul de stranie. Într-un stat totalitar, cu un serviciu de informaţii şi contrainformaţii bine pus la punct, cu un «caz» urmărit nu de luni, ci de ani de zile, vârfurile Securităţii statului… nu dau nicio dispoziţie, lăsând lucrurile să curgă. Mai mult, intervenţia acestor organe este – cum spuneam – prea zgomotoasă pentru a nu camufla alte proiecte latente. Din mai până în decembrie, o simplă evacuare de locuinţă – fie ea parohială – nu se poate îndeplini! Un singur om, care are obrăznicia de a colabora, în văzul Europei, cu mass-media (şi poate nu numai) ungară, nu poate fi «neutralizat»! Iată o realitate suspectă, mai ales când e vorba de operativitatea şi discreţia Securităţii. Nicio ameninţare reală, nicio boală, niciun accident, în sfârşit, nimic nu barează calea unei persoane care devine, sub ochii agenţilor, personalitate şi care dă naştere cu o încăpăţânare aproape inexplicabilă unui conflict cu rezonanţă în conştiinţa socială… a românilor. Unde? În Timişoara… «oraşul de vest», aproape de graniţă, plin de turişti şi de studenţi români şi străini. Când? Crescendo, spre vacanţa de iarnă, când zeci de mii de tineri se răspândesc, de la şcoli şi facultăţi, în întreaga ţară. Când plecarea lui Ceauşescu în Iran e sigură. Când – în preajma sărbătorilor de iarnă – românii n-au ce pune pe masă, n-au cu ce-şi încălzi casa, n-au cu ce-şi vindeca bătrânii şi copiii de pneumonie sau reumatism. Când nimic nu se mai poate. Totul era deci – la o privire atentă – previzibil. Cu o excepţie. Ziua.”[27]

România: Dezvăluirile unei lovituri de stat, influentul expozeu al jurnaliştilor francezi Radu Portocală şi Olivier Weber, a pus la îndoială spontaneitatea protestelor de la Timişoara. Deoarece autorii sugerează că concluziile lor se bizuie pe surse româneşti, relatarea lor a fost rapid tradusă şi publicată pe larg în presa românească a anului 1990; a fost prima încercare de analiză a evenimentelor din Decembrie şi, practic, a creat cadrul dialogului şi, concomitent, o paradigmă la care viitoarele analize vor trebui implicit să răspundă. Astfel, articolul merită menţionat.

Autorii afirmă un scenariu Ialta-Malta” în care KGB a jucat rolul principal. Ei sugerează că Securitatea a încercat în mod intenţionat să instige la răscoala de la Timişoara: În România s-a ştiut întotdeauna când a fost cineva arestat, dar niciodată că va fi cineva arestat. Însă în acest caz al lui László Tőkés tocmai asta s-a întâmplat. Securitatea a lansat zvonul, încă la începutul lunii decembrie, că pastorul va fi arestat pe 16 sau 17 ale acelei luni. Opinia publică a fost astfel atent pregătită”[28].

Cineva avea interesul ca această mică manifestaţie, între 300 şi 500 de persoane, de susţinere a lui Tőkés, să degenereze în revoltă, iar apoi în revoluţie”, trag aceştia concluzia. În susţinerea alegaţiilor că serviciile secrete străine au fost implicate în evenimentele din Timişoara, autorii invocă declaraţia în instanţă a colonelului Filip Teodorescu, pretinsul maestru prinzător de spioni” al Securităţii, care a susţinut că personal a prins agenţi străini” în timpul răscoalei din Timişoara [respectiva declaraţie în instanţă” a lui Filip Teodorescu, pur şi simplu, nu există. Cum a încercat acesta să prezinte faptele în faţa instanţei e consemnat în cartea sa, Un risc asumat”, Editura Viitorul Românesc, 1992]. Forţele regimului au deschis focul asupra protestatarilor în seara de 17 decembrie 1989, fiindcă pentru a crea şi a menţine o stare de spirit revoluţionară e nevoie de o represiune brutală”. Cu alte cuvinte, evenimentele din Timişoara, de la iniţierea protestelor până la reprimarea manifestanţilor, au fost înscenate ca parte a unei lovituri de stat susţinute – sau chiar plănuite – de Securitate.

Asemenea argumente au găsit ecou în rândul unor jurnalişti de opoziţie din România. De pildă, Ilie Stoian insinuează că cel puţin o parte din Securitate trebuie să fi încercat să submineze politica regimului în legătură cu Tőkés: Revenind la numele pastorului Tőkés, nu putem să nu spunem că prea puţini îşi mai aduc aminte că, în lunile de dinaintea evenimentelor, respectivul era păzit zi şi noapte de către securitate. Păi dacă era păzit, atunci cum reuşea să fie prezent în fiecare săptămână pe postul de radio Budapesta sau chiar să dea şi interviuri? Şi cum puteau reporterii care-i înregistrau predicile şi interviurile să scoată casetele din ţară? Doar securitatea nu era formată din copii! Nu cumva avem, în acest caz, de-a face cel puţin cu un acord tacit al câtorva oameni din D.S.S. faţă de acţiuni pe care, de fapt, ar fi trebuit să le stopeze?”[29]

Ecaterina Rădoi susţine că Tőkés a anunţat enoriaşii duminică, 10 decembrie, despre arestul său iminent[30]. Apoi afirmă cu sarcasm: şi, într-adevăr, vineri, 15 decembrie, autorităţile intenţionau acest lucru, anunţat din timp şi suficient mediatizat în Ungaria şi în Occident”. După ce protestele erau în plină desfăşurare, forţele de ordine au intervenit, dispersând puţinii protestatari şi arestând câţiva, astfel încât în ziua următoare să poată fi lăsaţi liberi. Mai mult, pastorul Tőkés însuşi a devenit subiect al analizei. În 1994 săptămânalul de opoziţie Tinerama” a publicat documente care susţineau că, încă de la mijlocul anilor ’70, pastorul Tőkés a fost un informator al Securităţii[31]. Binecunoscutul ziarist Ioan Itu a sugerat că istoria lui Decembrie 1989 trebuie să fie complet reevaluată în lumina acestei noi informaţii.

 

Recapitularea dovezilor

 

Deşi la prima vedere tratamentul aplicat de regim pastorului Tőkés pare ciudat şi nelogic, în contextul modului de lucru al regimului Ceauşescu şi al strategiei acestuia cu privire la dizidenţi totul este coerent. Pur şi simplu nu există dovezi convingătoare pentru a crede că Securitatea – sau o parte a acesteia – a tărăgănat în mod intenţionat punerea în aplicare a evacuării preotului Tőkés sau că a încercat să provoace o manifestaţie în nădejdea determinării căderii lui Ceauşescu. Hotărârea regimului de a-l evacua pe Tőkés nu a fost una de ultimă clipă. Mai mult, în lunile de dinaintea termenului de evacuare, regimul a exercitat presiuni deosebite şi uneori brutale pentru a-l reduce pe Tőkés la tăcere. Interesant că, conform unor ofiţeri de rang înalt din fosta Securitate, neaprobarea de către Nicolae Ceauşescu a măsurilor mai hotărâte cerute de Securitate a îngăduit tărăgănarea cazului Tőkés, fără o hotărâre finală. Cazul Tőkés dezvăluie mentalităţile birocratice şi bizantine ale regimului Ceauşescu şi contradicţiile între instrucţiunile dictatorului şi felul cum instituţiile însărcinate cu apărarea sa şi-au interpretat misiunea.

Contrar prezentărilor din relatările sus-menţionate, planul de a-l evacua pe Tőkés nu a apărut peste noapte. Tőkés a ştiut din 31 martie 1989 că a fost suspendat din postul său de preot la Timişoara. În august, episcopul Bisericii Calvine Maghiare de la Oradea, László Papp, a răspuns la contestaţia lui Tőkés legată de suspendarea sa. Papp l-a informat pe Tőkés că trebuie să elibereze locuinţa sa din Timişoara până în 15 decembrie 1989 şi să plece în îndepărtatul sat Mineu. În 14 octombrie 1989 Consiliul Parohial Reformat s-a întrunit – conform lui Tőkés, sub presiune, ca rezultat al intimidării unor membri ai Consiliului, făcută de Papp – şi i-a trimis un ultimatum lui Tőkés, cerându-i să părăsească Timişoara cel mai târziu în 20 octombrie 1989. Ca răspuns, Tőkés s-a plasat sub arest voluntar în casă” şi a lansat un apel, pretinzând că acţiunile episcopului n-au bază legală. În 28 noiembrie Tőkés a primit respingerea apelului său şi a fost informat că evacuarea sa va fi făcută în 15 decembrie 1989[32].

Atât László Tőkés cât şi tatăl său (care a fost, de asemenea, preot) au avut lungi conflicte cu regimul. La mijlocul anilor ’80 László Tőkés a fost dat afară din preoţie datorită criticilor sale repetate cu privire la corupţia şi colaboraţionismul conducerii bisericii şi la politicile regimului faţă de minoritatea ungurească. Totuşi, Tőkés s-a dovedit a fi o problemă mai mare, fiind şomer şi în afara bisericii decât a fost ca pastor. Radicalizat de destituirea sa, a început o campanie de scriere de scrisori pentru a încetini măsurile regimului de eliminare treptată a posibilităţilor de educare în limba maghiară. Mai mult, lupta sa pentru a fi reprimit în biserică a atras atenţia ambasadelor apusene şi a organizaţiilor internaţionale. Aceasta s-a întâmplat chiar în perioada când Vestul a început să concluzioneze că politica reformistă a lui Gorbaciov în Uniunea Sovietică şi situaţia proastă a drepturilor omului în România micşorează valoarea statutului de dizident” al României în cadrul blocului sovietic. Astfel, în 1986, se pare după ce problema a fost ridicată în Comitetul pentru Relaţii Externe al Senatului american, Biserica Reformată l-a reîncadrat pe Tőkés. Acest incident dovedeşte, încă o dată, că în cazuri particulare, care au câştigat notorietate, Nicolae Ceauşescu putea fi surprinzător de flexibil în faţa presiunilor externe[33].

Transferat la Timişoara, Tőkés a devenit repede un predicator popular şi a continuat de unde rămăsese: în predicile sale, deseori făcea atacuri abia voalate la adresa lui Ceauşescu şi critica politici ale regimului, precum programul de sistematizare a satelor[34]. După venirea lui Tőkés la Timişoara în 1986, Biroul Judeţean Timiş al Direcţiei I (Afaceri Interne) a Securităţii – oficiul pentru studierea naţionaliştilor, fasciştilor şi iredentiştilor unguri” – a preluat controlul dosarului său şi l-a plasat sub supraveghere. Conform lui Puspoki [pseudonim pentru Roland Vasilevici, fost ofiţer de Securitate], la sfârşitul lui 1987 Tőkés a devenit inamicul numărul unu al Securităţii Timiş”, iar nou-numitul şef al Securităţii locale, colonelul Traian Sima, a preluat personal cazul[35]. Aceasta reflecta atât frica crescândă a regimului faţă de dizidenţa lui Tőkés, cât şi binecunoscutul zel al lui Sima[36].

Cel puţin la început, Securitatea a folosit tactici mai blânde în tratarea lui Tőkés. László Tőkés însuşi a confirmat metodele schimbate ale Securităţii: În Dej fusesem ameninţat, hărţuit şi constant presat de securitate. Acum şeful spionilor securişti era László Papp [episcopul de Oradea şi superiorul lui Tőkés]. De la venirea mea în biserică în 1986 şi până la plecarea mea, niciodată n-am văzut vreun securist în biroul meu. Ei erau prezenţi la slujbele de duminică, vizitau membrii consiliului parohial şi persoanele cu care eram în legătură strânsă. Dar ei nu s-au apropiat de mine. La Dej făcusem publică în afara României prigoana la care eram supus. Acum securitatea şi autorităţile îşi schimbaseră tactica”[37].

Astfel, în martie 1989, când regimul a crezut că purtarea lui Tőkés reprezintă o ameninţare reală, Tőkés n-a fost eliminat din Biserică, precum se întâmplase cu câţiva ani înainte, ci a fost detaşat în izolatul sat Mineu. După cum comentează Tőkés: Expulzarea deschisă ar fi provocat un incident bisericesc şi interes considerabil din Apus. Refuzul de a accepta o poruncă episcopală însă ar fi arătat ca o deliberată neascultare din partea mea. Cu o previziune bine gândită, m-au ţinut în funcţia de pastor secundar, ceea ce mă plasa ferm sub jurisdicţia episcopului”[38].

Pe măsură ce, de-a lungul anului 1989, confruntarea dintre Tőkés şi ierarhia Bisericii Reformate s-a adâncit, cazul Tőkés a ajuns din nou în atenţie internaţională. BBC, Radio Europa Liberă” şi Deutsche Welle” au început să urmărească cu atenţie cazul şi să aducă veşti despre el înapoi în România. Reflectând schimbarea politică din interiorul Ungariei, radioul de stat maghiar a difuzat rapoarte săptămânale despre soarta preotului. Difuzarea de către televiziunea de stat maghiară în 26 iulie 1989 a unui interviu cu pastorul Tőkés (înregistrat pe ascuns în primăvara respectivă) pare să fi precipitat o schimbare în felul de tratare a lui Tőkés de către Securitate[39]. Securitatea a întreprins acţiuni peste obişnuitele ameninţări telefonice şi răspândire de zvonuri despre Tőkés, ajungând să reţină, să bată şi să aresteze (sub pretextul deţinerii de valută străină) membri ai parohiei sau ai familiei sale. În 14 septembrie 1989, bătrânul membru al Bisericii, Ernő Újvárossy, care înainte organizase o petiţie în apărarea lui Tőkés, a fost găsit ucis în pădurea de lângă Timişoara. Oameni ai Securităţii în uniformă sau civili au fost plasaţi permanent în jurul locuinţei parohiale şi în clădirile înconjurătoare. Tot ce-a fost în stare Tőkés să facă în acest timp a fost să meargă la cimitir şi să ţină slujbe de înmormântare[40].

Sugestia că Securitatea l-a tratat pe Tőkés cu blândeţe înaintea evacuării sale este pur şi simplu incorectă. În 2 noiembrie 1989 patru oameni mascaţi, purtând cuţite şi strigând furioşi, au forţat uşile încuiate ale locuinţei parohiale. Tőkés a fost lovit la frunte înainte ca păzitorii bisericii să vină în ajutorul său, determinându-i pe cei patru să fugă. Numeroşii oameni ai Securităţii, plasaţi în faţa clădirii, n-au făcut nimic să intervină, în ciuda chemărilor la ajutor. Puspoki sugerează că aceşti bandiţi mafioţi”, care au atacat ca şi când ar fi de la un trib incaş”, erau gorile” ale colonelului Sima, care au fost trimise să-i transmită lui Tőkés un mesaj clar – că trebuie să plece imediat[41]. Viziunea fostei Securităţi, cum a fost înfăţişată de adjunctul colonelului Sima, maiorul Radu Tinu, insinuează un scenariu ca şi cel cu turiştii”. Conform lui Tinu, incidentul a fost o înscenare plănuită să atragă simpatie la cauza lui Tőkés, dovadă că atacatorii au fugit cu o maşină având numere de înmatriculare vest-germane[42]. Nu pentru ultima oară, Securitatea încearcă să atribuie agenţilor străini propriile sale acţiuni.

O săptămână după misteriosul atac al mascaţilor, toate geamurile locuinţei parohiale şi ale clădirilor din jur au fost sparte. Interesant, raportul alcătuit pentru Bucureşti de Securitatea din Timişoara pretinde că muncitori de la Întreprinderea Mecanică Timişoara, supăraţi de purtarea lui Tőkés, au spart geamurile. Conform lui Puspoki, folosirea unei descrieri de tip propagandistic nu era întîmplătoare: Securitatea locală încerca să prezinte incidentul ca o dovadă a nemulţumirii oamenilor muncii din Timişoara”, cu nădejdea că asta îl va determina, în final, pe Ceauşescu să aprobe măsuri mai ferme împotriva lui Tőkés [43].

A fost Ceauşescu vinovat de tărăgănarea, fără o rezolvare, a cazului Tőkés? Comentariile ofiţerilor de Securitate, colonel Filip Teodorescu şi maior Radu Tinu, susţin o asemenea concluzie. Teodorescu a fost trimis la Timişoara cu alţi 60 de ofiţeri de Securitate pentru a verifica” solicitarea Securităţii locale, de a se iniţia împotriva lui Tőkés o acţiune în justiţie pentru trădare”[44]. Teodorescu se lamentează: Din păcate, ca şi în alte situaţii… Nicolae Ceauşescu nu a fost de acord, pentru a nu aduce prejudicii noi în relaţiile cu Ungaria. În plus, în mod cu totul neîntemeiat, spera că va evita criticile «democraţiilor occidentale» dacă împotriva pastorului vor fi luate numai măsuri administrative, pe linia cultului reformat căruia îi aparţinea”[45].

Maiorul Radu Tinu sugerează că aprobarea lui Ceauşescu era necesară în cazul arestărilor făcute de Securitate şi că Securitatea locală a rămas stupefiată” că, după ce a lucrat atât de mult ca să adune informaţii cu care Tőkés să fie acuzat de trădare, Ceauşescu a respins cererea[46]. Tinu speculează că Ceauşescu nu a vrut să creeze probleme la nivel internaţional”.

Deoarece foştii ofiţeri de Securitate rareori ratează prilejul de a se absolvi pe ei înşişi de vreo vinovăţie şi ar fi apărut mai uşor şi mai avantajos să fie blamat răposatul Ceauşescu că ar fi fost prea intolerant în afacerea Tőkés, aceste susţineri par plauzibile. Se pare că, deoarece Nicolae Ceauşescu se ferea să strice mai mult relaţiile deja deteriorate cu comunitatea internaţională, iar cazul Tőkés era unul binecunoscut, el s-a abţinut de la a aproba acţiuni vizibile şi definitive împotriva pastorului. Încercările Securităţii de a-l îndemna pe Ceauşescu la acţiuni mai ferme par să confirme sugestiile lui Ghiţă Ionescu, că, acolo unde aparatul de Securitate începe să domine afacerile regimului, el încearcă să le impună prerogativele sale instituţionale superiorilor politici. Ceauşescu şi Securitatea par astfel să fi avut uneori viziuni diferite în legătură cu felul cel mai scurt şi eficace în care trebuia rezolvată afacerea Tőkés.

În Decembrie 1989 un uriaş grup de ofiţeri de Securitate lucra la cazul Tőkés: întreaga filială a Direcţiei Întâi a judeţului Timiş, departamentul special însărcinat cu combaterea spionajului ungar, membrii de rang înalt din Direcţia Întâi şi serviciul independent D” (răspunzător cu dezinformarea) de la Bucureşti şi membri ai departamentului însărcinat cu supravegherea şi investigarea”[47]. Puspoki descrie astfel Timişoara acestei perioade: Zi şi noapte telexurile ţăcăneau necontenit, la nivelul ultimului etaj al Inspectoratului, iar telefoanele nu mai conteneau să sune. Ministrul Postelnicu urla la telefon, colonelul Sima urla prin birouri şi pe culoare. Ofiţerii alergau ca scoşi din minţi după informaţii, asediau vecinii pastorului, trimiteau peste el, cum se zicea, informatorii cu posibilităţi”[48].

Totuşi, cazul se tărăgăna. Duminică, 10 decembrie 1989, pastorul Tőkés şi-a anunţat enoriaşii că a primit respingerea ultimului său recurs: regimul va trece la fapte şi-l va evacua pe 15 decembrie. El a calificat asta ca un act ilegal” şi a sugerat că autorităţile vor folosi, probabil, forţa, căci el nu va pleca de bunăvoie. El a făcut apel la oameni să vină să asiste în calitate de martori paşnici”. Aceştia au venit.

 

Notă (Marius Mioc): Evoluţia cazului Tőkés am tratat-o amănunţit în cartea mea, Revoluţia fără mistere. Începutul revoluţiei române: cazul László Tőkés (Editura Almanahul Banatului, Timişoara, 2002).

 

 

Richard Andrew HALL                                                                                                                   Traducere: Marius MIOC


 



[1] Vezi stenograma şedinţei CPEx din 17 decembrie 1989 în Mircea Bunea, Praf în ochi: procesul celor 24-1-2, Bucureşti, Editura Scripta, 1994, p. 34.

[2] Tina Rosenberg, The Haunted Land. Facing Europe’s Ghosts after Communism [Pământul bântuit. Înfruntând fantomele Europei după comunism], New York, Random House, 1995, pp. 109-117, 235. Rosenberg sugerează popularitatea teoriei în Polonia şi mai ales în fosta Cehoslovacie.

[3] Samuel P. Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century [Al treilea val. Democratizarea la sfârşitul veacului 20], Norman, OK, University of Oklahoma Press, 1993, pp. 255-256.

[4] Rosenberg sugerează clar că cei care susţin teoria conspiraţionistă Ialta-Malta în alte părţi din Estul Europei sunt o minoritate distinctă în cercurile politice şi figuri marginale în era post-comunistă.

[5]  Vezi, de pildă, romanele şi articolele binecunoscutului fost ofiţer de contrainformaţii de rang înalt, Pavel Coruţ, şi comentariile fostului şef al Direcţiei I (Afaceri Interne), colonelul Gheorghe Raţiu, într-un lung interviu în mai multe episoade din anii 1994 şi 1995 din săptămânalul ceauşist Europa.

[6]  Vezi transcrierea la Mircea Bunea, Praf în ochi: procesul celor 24-1-2, p. 47. Ceauşescu continuă legând invazia americană în Panama, care avea loc în acel moment, de o ofensivă generală a super-puterilor pentru a elimina suveranitatea statelor. Faptul că Ceauşescu face apel „nu numai la comunişti” sugerează încercarea sa de a specula un naţionalism românesc neideologic.

[7] Vezi declaraţia lui Vlad în Mircea Bunea, Da sau Ba?, „Adevărul, 16 februarie 1991, în Mircea Bunea, Praf în ochi: procesul celor 24-1-2, pp. 460-461.

[8] Ibidem.

[9] Fragmente din Raportul preliminar al SRI despre evenimentele din decembrie, publicat în Dispozitivul informativ şi de diversiune sovietic a fost conectat la toate fazele evenimentelor (III), „Curierul Naţional”, 11 iulie 1994, p. 2a.

[10] Sergiu Nicolaescu, interviu cu Ion Cristoiu, Moartea lui Milea, momentul crucial al căderii, „Expres Magazin”, nr. 48, 8-15 decembrie 1993, p. 31.

[11] Ibidem.

[12] Mirela Corlăţan, interviu cu Cornel Ivanciuc, Cornel Ivanciuc: Am turnat şi am fost plătit de securitate, 26 octombrie 2006, http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/ Actualitate/ 46488/ Cornel-Ivanciuc-Am-turnat-si-am-fost-platit-deSecuritate.html.

[13] Cornel Ivanciuc, Raporturile dintre Frontul Salvării Naţionale şi KGB, revista „22”, nr. 21 (24-30 mai 1995), p. 11.

[14] Sorin Roşca Stănescu, Iliescu apărat de K.G.B.?,România Liberă, 18 aprilie 1991, p. 8.

[15] Sorin Roşca Stănescu, Iliescu apărat de K.G.B.?, „România Liberă, 18 aprilie 1991, p. 8.

[16] Sorin Roşca Stănescu, Se destramă conspiraţia tăcerii?, „România Liberă”, 14 iunie 1990, p. 2a.

[17] Filip Teodorescu, Un risc asumat: Timişoara, decembrie 1989, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1992, pp. 93-94. Interesant, Teodorescu adaugă: „În plus, nu am niciun motiv să-l suspicionez pe ziaristul Sorin Roşca Stănescu că ar fi inventat o poveste pentru a veni în sprijinul celor acuzaţi, de justiţie sau de opinia publică, pentru consecinţele tragice ale evenimentelor din decembrie 1989”.

[18] Deşi Coruţ nu-l pomeneşte nominal pe Stănescu, cum face Teodorescu, referinţele sunt fără echivoc. Vezi Pavel Coruţ, Floarea de argint, Editura Miracol, Bucureşti, 1994, p. 173; idem, Fulgerul albastru, Editura Miracol, Bucureşti, 1993, p. 211.

[19] În aprilie 1992 s-au scurs documente (de presupus din surse apropiate puterii politice) către presă şi ambasadele străine, care arătau că Stănescu a fost informator al unităţii securiste de elită USLA între 1975 şi 1985. Stănescu a recunoscut că acuzaţiile sunt adevărate. Deşi concediat de la „România Liberă” în iunie 1992, a fost angajat de alte ziare de opoziţie, s-a întors la „România Liberă” anul următor şi, până la urmă, a ajuns redactor-şef al unui ziar de opoziţie editat de acelaşi trust care edita şi „România Liberă”. Figuri proeminente din opoziţie l-au apărat cu fermitate ca pe o victimă a regimului Iliescu şi, în ciuda trecutului său, scrierile sale au rămas neanalizate. Referitor la cazul Stănescu, vezi Sorin Roşca Stănescu, Securea lui Măgureanu, „România Liberă”, 17 aprilie 1992, pp. 1-3 (articolul care îl atacă personal pe directorul SRI, Virgil Măgureanu, şi pare că ar fi provocat dezvăluirile despre dosarul lui Stănescu); Anton Uncu, Opriţi-l pe Arturo Ui!, „România Liberă”, 30 aprilie 1992, pp. 1-3; Sorin Roşca Stănescu, Sunt H-15, „România Liberă”, 9 mai 1992, p. 5; Sorin Roşca Stănescu, interviu cu Andreea Pora, H-15 în slujba patriei, revista „22”, nr. 120, din 15-21 mai 1992, p. 13; Către SRI, „România Liberă”, 9 iunie 1992, p. 1; Goodbye, Măgureanu, „The Economist”, nr. 2212, 18 iunie 1992; „Tinerama”, nr. 85, 10-17 iulie 1992, p. 3.

[20] Angela Băcescu, Din nou în calea năvălirilor barbare, Editura Zamolxis, Cluj Napoca, 1994, p. 72-74. Cartea este o culegere de articole şi interviuri apărute în săptămânalul ceauşist „Europa” între 1990 şi 1994.

[21] Ilie Stoian, Decembrie ’89: Arta diversiunii, Editura Colaj, Bucureşti, 1993, pp. 7-10. Cartea e o colecţie de articole scrise pentru revista Expres între 1991 şi 1993.

[22] Ibidem, p. 11.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem, p. 12.

[25] Interviu cu Gabriel Argeşeanu în 1999, publicat de acesta în volumul Dialoguri convexe şi pe internet la http://agonia.ro/index.php/article/198457/index.html. Comentarii la acest interviu vezi la http://mariusmioc.wordpress.com/2009/10/30/radu-tinu-in-1999-la-timisoara-a-fost-revolta-spontana/.

[27]  Radu Ciobotea, Începutul sfârşitului, „Flacăra”, nr. 51, 19 decembrie 1990, p. 6.

[28] Radu Portocală şi Olivier Weber, traducere Liviu Man, România: Revelaţii asupra unui complot, „Nu”, nr. 17, iulie 1990, pp. 6-7. Articolul original a apărut în „Le Point”, nr. 922, 27 mai 1990.

[29] Ilie Stoian, Decembrie ’89: Arta diversiunii, p. 9.

[30] Ecaterina Rădoi, Remember 15 decembrie 1989-20 mai 1990, „Zig-Zag”, nr. 190, 23-31 decembrie 1993, pp. 4-7.

[31] Ioan Itu, László Tőkés nu e un episcop real, „Tinerama”, nr. 178, 12-19 mai 1994, p. 2; idem, László Tőkés informator al Securităţii, „Tinerama”, nr. 182, 10-16 iunie 1994, p. 3.

[32] László Tőkés, David Porter, With God, for the People: The Autobiography of László Tőkés [Cu Dumnezeu, pentru popor: Autobiografia lui László Tőkés], Editura Hodder and Stoughton, Toronto, 1990, pp. 2-3, 121, 138-139, 141.

[33] Martyn Rady, Romania in Turmoil, New York: IB Tauris & Co. Ltd., 1992, pp. 83-86.

[34] Ibidem, pp. 105-109.

[35] F. Puspoki, Piramida umbrelor (II), „Orizont”, nr. 10, 9 martie 1990, p. 4.

[36] Ibidem. Colonelul Sima a fost transferat de la Oradea la Timişoara după o acţiune deosebit de urâtă îndreptată împotriva unor preoţi romano-catolici, care l-a făcut să aibe probleme cu superiorii săi. Radio „Europa Liberă” a atras atenţia asupra incidentului şi, conform lui Puspoki, veşti despre el au ajuns la „urechile sensibile ale dictatorului”, provocând detaşarea lui Sima. După ce a ajuns la Timişoara, deosebit de ambiţiosul şi lipsitul de scrupule Sima a înlocuit imediat lucrătorii din „oficiul pentru studiul naţionaliştilor, fasciştilor şi iredentiştilor unguri” cu ofiţeri tineri, care îi erau personal credincioşi şi erau zeloşi pentru o asemenea muncă.

[37] László Tőkés, David Porter, With God, for the People: The Autobiography of László Tőkés [Cu Dumnezeu, pentru popor: Autobiografia lui László Tőkés], p. 102. Conform lui F. Puspoki, relaţiile anterioare dintre şeful Securităţii, Traian Sima, şi episcopul László Papp au înlesnit supravegherea lui Tőkés: Papp fusese „iniţiat în tainele muncii de securitate de acelaşi colonel Sima, când ultimul era şeful Securităţii Bihor”. Vezi F. Puspoki, Piramida umbrelor (II).

[38] Ibidem, p. 120.

[39] Simplul fapt că această emisiune a fost îngăduită în Ungaria e simbolic pentru schimbările politice care avuseseră loc în această ţară în precedenţii doi ani. Pe măsură ce se desfăşura tranziţia de la sistemul comunist cu un singur partid la pluralismul politic din ce în ce mai tolerat şi mai oficializat, naţionalismul maghiar (care înainte fusese amuţit de regimul tehnocratic al lui Kadar) a câştigat o mai mare exprimare publică. Inevitabil, aceasta a însemnat ridicarea problemei tratamentului minorităţii maghiare din România, de aproximativ 2 milioane de persoane – un lucru făcut cu multă prudenţă în trecut. La o lună după înlăturarea de la putere a lui Kadar în mai 1988, pe 27 iunie 1988, în cel mai mare protest de după revoluţia din 1956, 40000 de unguri au manifestat împotriva programului de sistematizare şi a încălcării drepturilor omului în România (Martyn Rady, Romania in Turmoil, p. 73). În timpul anului 1989, guvernul ungar a protestat la Naţiunile Unite împotriva tratamentului aplicat lui Tőkés şi parlamentul ungar l-a propus pe Tőkés, împreună cu dizidenta de naţionalitate română, Doina Cornea, pentru Premiul Nobel pentru Pace (Ibid., p. 88).

[40] Martyn Rady, Romania in Turmoil, p. 87; F. Puspoki, Piramida umbrelor (II); László Tőkés, David Porter, With God, for the People: The Autobiography of László Tőkés [Cu Dumnezeu, pentru popor: Autobiografia lui László Tőkés], p. 139.

[41] F. Puspoki, Piramida umbrelor (III), „Orizont”, nr. 11, 16 martie 1990, p. 4.

[42] Angela Băcescu, Din nou în calea năvălirilor barbare, p. 78.

[43] F. Puspoki, art. cit.

[44] Filip Teodorescu, Un risc asumat, pp. 45-46.

[45] Ibidem, p. 46.

[46] Angela Băcescu, op. cit.,  p. 78.

[47] F. Puspoki, Piramida umbrelor (II).

[48] F. Puspoki, Piramida Umbrelor (III).

 

 
Revista on-line
Cuprins alte publicaţii
Despre Noi
Baza de date
Revolutia din 1989
Evenimente
Publicatii
Monumente
Contact
Creatstormmedia